Oamenii de la fermă se arătau a fi, hotârât, căruţaşi pricepuţi. Aşa că ziua trecu fără vreun accident, iar ăsta era lucrul cel mai important. Ajungea o roată distrusă, vreo osie ruptăşi, departe de orice aşezare, fără putinţa de a-şi repara stricăciunile, cei ce locuiau în Belle-Roulotte s-ar fi trezit în cea mai mare încurcătură.

Trecătoarea avea pe atunci un aspect cât se poate de sălbatic. Pini cu culoarea bătând spre negru şi muşchiul care acoperea solul ca un covor alcătuiau vegetaţia locului. Enorme îngrămădiri de pietre, întâlnite ici-colo, sporeau numărul ocolurilor, mai cu seamă de-a lungul unuia dintre afluenţii rîului Walkner. Rîul acesta, ieşit din lacul cu acelaşi nume, năvălea zgomotos prin fundul prăpăstiilor. În depărtare, pierdut în nori, Castle Peak se înălţa deasupra celorlalte piscuri ridicate atât de pitoresc din lanţul muntos Nevada.

Spre orele cinci după-amiază, când umbra începea să urce din adâncurile îngustei trecători, aveau de depăşit o cotitură anevoioasă. Drumul era atât de greu în locul acela, încât fu nevoie să se descarce o parte din vehicul. Prelata şi cele mai multe dintre lucrurile aflate în galeria superioară rămaseră un timp în urmă.

Puseră umărul cu toţii şi, trebuie să recunoaştem, cele două călăuze făcură chiar exces de zel în acea împrejurare. Domnul Cascabel şi ai săi îşi corectară în parte primele impresii privitoare la oamenii aceia. De altfel, peste încă două zile urmau să ajungă în punctul cel mai înalt al defileului, de-unde mai aveau doar de coborât, aşa că atelajul suplimentar putea să se întoarcă la fermă.

Odată ales locul de popas, pe când căruţaşii se ocupau de cai, domnul Cascabel, cei doi fii ai săi şi Cuişoară se întoarseră să ia obiectele lăsate în drum.

Ziua se sfârşi cu o masă bunăşi nimeni nu se mai gândea decât la odihnă.

Domnul Cascabel invită călăuzele să intre într-unul din compartimentele rulotei; dar ei refuzară, asigurindu-l că adăpostul copacilor le era suficient. Acolo, înveliţi bine în pături groase, puteau păzi mai uşor caii stăpânului.

Nu mult după aceea, tabăra era scufundată într-un somn adânc. 

A doua zi, la cele dintâi licăriri ale aurorii dimineţii, toată lumea era în picioare.

Coborâţi primii din Belle-Roulotte, domnul Cascabel, Jean şi Cuişoară se îndreptară spre locul unde fuseseră legaţi în ajun Vermout şi Gladiator. 

Amândoi erau acolo, însă cei trei cai ai fermierului dispăruseră.

Cum nu puteau fi departe, Jean se pregătea să trimită călăuzele în căutarea jor. Dar nici cei doi oameni nu se mai aflau în tabără.

“Unde-or fi? Întrebă el.

“Au plecat după cai, nu încape îndoială,” răspunse domnul Cascabel. 

“Hei! Hei! strigă Cuoşoară cu o voce ascuţită, care ar fi trebuit să se audă până departe. Nu primi nici un răspuns. Domnul Cascabel şi Jean strigarăşi ei din răsputeri, ba chiar făcură o parte din drum înapoi. 

Călăuzele nu apăreau nici acum.

“Te pomeneşti că nu ne-am înşelat deloc, privindu-le mutrele,” exclamă domnul Cascabel.

“De ce ne-or fi părăsit oamenii ăia,” întrebă Jean.

“Or fi făcut vreo treabă urâtă!”

“Ce anume?” 

“Ei, ce! Aşteaptă! O să aflăm.”

Şi, urmat de Jean şi de Cuişoară, se întoarse în goană la Belle-Roulotte.

Cât ai clipi din ochi, domnul Cascabel urcă scăriţa, împinse uşa, străbătu compartimentele, şi se năpusti în camera din fund, unde pusese preţiosul cufăr cu cifru.