Se înainta destul de anevoie prin locurile acelea-muntoase. Multe ocolişuri inevitabile lungeau drumul. Pe deasupra, cu toate căţinutul era străbătut de paralela treizeci şi opt, care în Europa trece prin Sicilia şi Spania, ultimele valuri de frig erau cât se poate de aspre. Se ştie că din cauza depărtării de Gulfstream – curentul cald care, ieşind din Golful Mexic, se îndreaptă oblic spre Europa – clima Americii de Nord e mult mai rece, la aceeaşi latitudine, decât cea a vechiului continent. Peste câteva săptămâni, însă, California urma să devină iarăşi pământul cel mai generos dintre toate, mamă plină de fruct, unde bobul de grâu se însuteşte, unde se amestecă din plin cele mai felurite culturi ale zonelor tropicale şi temperate, trestia de zahăr, orezul, tutunul, portocalele, măslinele, lămâile, ananasul, bananele. Nu aurul a făcut bogăţia solului californian, ci extraordinara vegetaţie ţâşnită din miezul său.

“O să ne pară rău dupăţara asta,” spunea Cornelia, care nu era deloc indiferentă la bunătăţile de pe masă.

“Eşti o mâncăcioasă,” îi reproşa domnul Cascabel.

“Ei, mă gândesc la copii, nu la mine.” 

Zile în şir străbătură, prin marginea pădurilor, câmpii ce înverzeau. Oricât de multe să fi fost rumegătoarele ce păşteau pe acele câmpuri, tot nu reuşeau să distrugă covorul de iarbă primenită de natură neîncetat. Nu poţi lăuda nicicând îndeajuns forţa vegetală a teritoriului californian, cu care nici un altul nu ajunge să se compare. E grânarul Pacificului, iar flotele comerciale care îi exportă produsele nu reuşesc vreodată să-l epuizeze. Belle-Roulotte mergea cu viteza sa obişnuită, în medie nu mai mult de şaseşapte leghe pe zi (33- 40Km). Tot aşa îşi plimbase ocupanţii prin toate Statele Unite, unde numele Cascabel era atât de cunoscut, începând de la gurile fluviului Mississippi şi până în Noua Anglie. E adevărat că pe atunci se opreau în fiecare oraş al Confederaţiei, ca să câştige bani. De data asta, în călătoria lor de la vest spre est, nu-şi mai propuseseră să uimească lumea. Nu mai era un turneu artistic, ci întoarcerea în bătrâna Europă, cu fermele normande la orizont. 

Traversarea se făcea cu însufleţire, şi câte case temeinic clădite n-ar fi avut de ce să invidieze fericirea din casa aceea pe roţi! Se rîdea, se cânta, se glumea şi câteodată trompeta chinuită de tânărul Sandre alunga păsările, la fel de ciripitoare precum această însufleţită familie. 

Totul era minunat, însă zilele de călătorie nu trebuiau să fie neapărat şi zile de vacanţă.

“Copii,” spunea mereu domnul Cascabel, “nu-i cazul, totuşi, să ne anchilozăm!”

Aşa că în timpul opririlor, când caii se odihneau, familia nu stătea degeaba. De multe ori indienii se îngrămădeau să-l vadă pe Jean repetându-şi numerele de jonglerie, pe Napoléone făcând câţiva paşi plini de graţie, pe Sandre care se îndoia în fel şi chip, de parcă ar fi fost de cauciuc, pe doamna Cascabel dedându-se unor exerciţii de forţă şi pe domnul Cascabel devenit ventriloc; fără să-i uităm pe Jako, care pălăvrăgea în colivia lui, pe cânii ce-şi făceau numărul comun şi pe John Bull, care se strâmba cât putea de tare. 

Să remarcăm, totuşi, faptul că Jean nu-şi neglija deloc studiul în timpul călătoriei. Citea şi recitea cele câteva cărţi din mica bibliotecă existentă în Belle-Roulotte: puţină geografie şi aritmeticăşi diverse volume de călătorie. Tot el ţinea şi Jurnalul de bord, unde relata în mod plăcut, incidentele ‘navigaţiei’.

“O să ajungi prea învăţat! îi spunea câteodată taică-său. Dar, mă rog, dacă asta-ţi place...

Domnul Cascabel se ferea să descurajeze pornirile fireşti ale primului său născut. De fapt, şi el şi soţia lui erau foarte mândri să aibă un ‘savant’ în familie. 

Prin 27 februarie, după-amiază, Belle-Roulotte ajunse la intrarea în trecătorile Sierrei Nevada. Urma un urcuş greu, de patru-cinci zile, atât pentru oameni cât şi pentru animale. Trebuiau să suie panta până la jumătate din înălţimea munţilor. Pe serpentinele căţărate pe versanţii enormei bariere era nevoie să se pună umărul la roată. Cu toate că timpul continua să se îmblânzească sub primele răsuflări ale primăverii californiene, clima îşi păstra mai departe asprimea la o anumită altitudine. Nimic mai de temut decât ploile torenţiale, cumplitele vârtejuri de zăpadă, rafalele dezlănţuite prin trecători sinuoase, unde vântul năvăleşte ca într-o pâlnie.