bis,” adăugă Sandre, care nu găsea nişte cuvinte mai expresive să-şi arate prin ele entuziasmul. 

“Spune-mi, tată, oare o să-l vedem pe împărat? întrebă Napoléone.

“Cu siguranţă, dacă Majestătea Sa ţarul are obiceiul să meargăşi să se distreze la târgul din Nijni.” 

“Şi o să dăm spectacol în faţa lui?”

“Evident! Dacă eventual o să-i facă plăcere...”

“Ah, cum aş vrea să-l sărut pe amândoi obrajii!” 

“Poate că va trebui să te mulţumeşti cu unul singur, fata mea!” Observă domnul Cascabel. “Dar, dacă-l îmbrăţişezi, ai grijă să nu-i şifonezi coroana!” 

În ce-l priveşte pe Cuişoară, acesta era cuprins de admiraţie pentru geniul patronului şi stăpânului său.

Astfel că, itinerarul fiind stabilit, Belle-Roulotte urma să străbată statele California, Oregon şi Washington până la frontiera anglo-americană. Mai aveau vreo cincizeci de dolari, banii de buzunar care, din fericire, nu fuseseră puşi în cufărul cu cifru. Totuşi, cum

o sumă atât de mică n-ar fi ajuns pentru cheltuielile zilnice ale călătoriei, rămase stabilit ca trupa să dea spectacole în oraşe şi sate. În fond, nu aveau de ce să fie îngrijoraţi din

cauza întârzierilor pricinuite de aceste opriri. Nu trebuiau oare să aştepte ca strâmtoarea să îngheţe pe toată suprafaţa ei, spre a putea trece cu vehiculul? Or, asta n-avea să se întâmple decât peste vreo şapte sau opt luni.

“Şi ar fi lucrul naibii, zise domnul Cascabel în încheiere, să nu încasăm ceva consistent înainte de a ajunge la capătul Americii. 

La drept vorbind, să ‘faci bani’ printre indienii din triburile nomade ale nordului, în Alaska, era ceva destul de problematic, însă până la frontiera occidentală a Statelor Unite, în acea parte a noului continent ce nu fusese încă vizitată de familia Cascabel, fără îndoială că publicul, măcar pentru faima ei, avea s-o primească aşa cum se cuvine. 

E adevărat că mai încolo se afla Columbia britanicăşi, cu toate că oraşele ei erau numeroase, niciodată, da, niciodată domnul Cascabel n-avea să se înjosească umblând dupăşilingi ori pence. Era prea destul, era deja prea mult că Belle-Roulotte şi ocupanţii ei fuseseră constrânşi să calce, cale de mai bine de două sute de leghe, pământul unei colonii engleze.

Cât despre Siberia asiatică, cu întinsele ei stepe pustii, abia de aveau să întâlnească grupuri din acele populaţii de samoiezi şi ciukci care nu se îndepărtează nicicând de zona litoralului. Fireşte, nu puteau conta pe încasări. Odată ajunşi acolo, aveau timp să se convingă.

Totul fiind de-acum stabilit, domnul Cascabel hotărî ca Belle-Roulotte să plece chiar a doua zi, la ivirea zorilor.

Până una-alta, trebuiau să cineze. Cornelia se puse pe treabă cu obişnuitul său zel şi, pe când pregătea tocana, ajutată de Cuişoară, spuse:

“Totuşi, ideea domnului Cascabel e formidabilă!”

“Da, patroană, nemaipomenită idee, ca de altfel toate cele ce-i fierb în cratiţă... vreau să zic, care-i umblă prin minte.” 

“Şi apoi, Cuişoară, în direcţia aceea n-o să avem oceane de trecut, prin urmare nici rău de mare.” 

“Dacă nu cumva... n-o fi o mulţime de gheţuri pe-acolo!”

“Ajunge, Cuişoară, nu mai cobi!” 

În timpul ăsta, Sandre făcea nişte salturi mortale care îl încântară pe tatăl său. La rândul ei, Napoléone dansa cu multă graţie, iar cânii ţopăiau pe alături. De-acum era cazul să-şi reintre în formă, dacă tot urmau să reînceapă reprezentaţiile.

Deodată, Sandre exclamă:

“Dar cu animalele nu ne-am sfătuit în legătură cu marea noastră călătorie!” Şi alergă imediat spre Vermout: 

“Ce zici, bătrânelule, ţi-ar surîde un drum de trei mii de leghe?” Apoi i se adresă lui Gladiator: 

“Sărmanele tale picioare obosite ce spun?” 

Cei doi cai nechezară în acelaşi timp, în semn de aprobare. Băiatul se întoarse spre câni:

“Dar vouă, Wagram şi Marengo, vă cad bine încă nişte ţopăieli? Lătrăturile de bucurie fură însoţite de salturi semnificative. Era cât se poate de limpede că Wagram şi Marengo ar fi făcut înconjurul lumii la un singur semn al stăpânului lor. Era rândul maimuţei să-şi dea părerea. 

“Hai, John Bul, nu face mutra asta descumpănită! strigă Sandre. Ai să vezi o grămadă de ţări, măi băiete! Şi dacă o să-ţi fie frig, ai să primeşti o jachetă călduroasă. Dar strâmbăturile? Îmi place să cred că nu ţi le-ai uitat.” 

Nu. John Bull nu şi le uitase. Chiar făcu unele atât de caraghioase, încât se puseră cu

toţii pe rîs.

Mai rămânea papagalul. 

Sandre îl scoase din colivie şi pasărea începu să se plimbe, mişcând din cap şi

legănându-se.

“Ei bine, Jako, tu nu-mi răspunzi? întrebă Sandre.