Ţi-ai pierdut limba? O să facem o călătorie frumoasă. Te bucuri, Jako?”

Jako scoase din fundul gâtlejului o serie de sunete articulate, în care consoana r se rostogolea de parcă ar fi ieşit din laringele puternic al domnului Cascabel. 

“Bravo! exclamă Sandre. Jako e mulţumit. Jako e de acord. Jako a spus că e de acord!” Şi băiatul, lăsându-se în mâni, cu picioarele în aer, începu un şir de tumbe şi de răsuciri

salutate cu entuziasm de tatăl său. În clipa aceea apăru Cornelia, strigând:

“...R...- La masă!”

După încă o secundă, toată lumea era în sufragerie, unde mâncarea fu înghiţită până la

ultima îmbucătură. Totul părea să fi fost dat uitării, când Cuişoară aduse iarăşi vorba despre faimoasa, casă

de bani:

“Mă gândesc, patroane, că ticăloşii ăia doi s-au cam păcălit.”

“În ce fel? întrebă Jean.

“Dacă nu cunosc parola, n-o să poată deschide niciodată cufărul.” 

“Aşa că au să ni-l aducă înapoi, de bună seamă,” aprecie domnul Cascabel, izbucnind

în rîs. Cu totul prins de noul său plan, acest om minunat uitase de mult de furt şi de hoţi.

 

 

V

LA DRUM

 

Da, la drum spre Europa, dar de astă dată pe o rută nu prea umblată în general şi care nu era recomandată călătorilor grăbiţi.

‘Şi totuşi, ne grăbeşte şi pe noi ceva: lipsa banilor, mai ales’, îşi spunea domnul Cascabel.

Plecarea avu loc în dimineaţa zilei de 2 martie. De cum apărù aurora dimineţii, Vermout şi Gladiator fură înhămaţi la Belle-Roulotte. Doamna Cascabel şi Napoléone urcară în vehicul, lăsându-i pe băieţi şi pe tatăl lor să meargă pe jos. Cuişoarăţinea hăţurile. Cât despre John Bull, se cocoţase pe galerie, iar cei doi câni o luaseră mult înainte. 

Era timp bun. Primii muguri ai arborilor se umpleau de sevă. Primăvara prevestea toate bogăţiile pe care le expune din plin ţinutul californian. Păsările cântau în coroanele arborilor cu frunze persistente: stejarul verde, stejarul brumăriu, pinii cu tulpini subţiri, legănate deasupra grupurilor de arbuşti. Ici-colo apăreau pâlcuri de castani pitici şi câte un exemplar din acei meri pădureţi al căror fruct, cunoscut sub numele de mazanille, se foloseşte la prepararea cidrului indian. 

Urmărind mereu pe hartă traseul stabilit, Jean nu uita că mai ales în sarcina lui cădea procurarea de vânat proaspăt. De altfel, prepelicarul nu l-ar fi lăsat să uite. Un vânător bun şi un câne bun sunt făcuţi să se înţeleagă. Şi niciodată nu se înţeleg mai bine decât acolo unde există vânat din abundenţă, iar acum tocmai aşa era. Rar se întâmpla ca doamna Cascabel să nu aibă de pregătit vreun iepure, vreo potârniche moţată vre-un cocoş de munte ori vreo pereche de prepeliţe cu penaj elegant, a căror carne gustoasă e un adevărat deliciu. Urcând spre strâmtoarea Bering, dacă vânatul rămânea la fel de abundent şi pe întinderile Alaskăi, întreaga familie şi-ar fi avut asigurată pânea de fiecare zi fără cine ştie ce cheltuială. Poate că mai încolo, pe continentul asiatic, aveau să fie mai puţin norocoşi? Rămânea însă de văzut, atunci când Belle-Roulotte urma să se angajeze prin nesfârşitele ţinuturi ale ciukcilor.

Deocamdată lucrurile mergeau excelent. Domnul Cascabel nu era omul care să mai ţina seama de condiţiile de climăşi timp, favorabile, rezervate de anotimp. Mergeau cât de repede le permitea atelajul, profitând de drumuri ce aveau să devină impracticabile câteva luni mai târziu, din cauza ploilor de vară. În medie făceau între şapte şi opt leghe în douăzeci şi patru de ore, cu un popas la amiază pentru masăşi odihnă, şi un altul la orele şase seara, pentru tabăra de noapte.