Ţinutul nu era pustiu, cum s-ar fi putut crede. Muncile câmpului chemau deja cultivatorii, cărora pământul acela plin de toate şi darnic le asigura o abundenţă invidiată în orice parte a lumii. De fapt, deseori întâlneau ferme, cătune, sate, târguri, chiar şi oraşe, îndeosebi când Belle-Roulotte începu săţină malul stâng al rîului Sacramento, prin regiunea ce fusese ţara aurului prin excelenţă şi care îşi păstrase semnificativul nume de Eldorado. 

Potrivit programului stabilit de propriul său şef, familia dădea spectacole ori de câte ori se ivea ocazia să-şi folosească talentele, încă nu era cunoscută în acea parte a Californiei, dar oare nu există peste tot oameni cumsecade care abia aşteaptă să se amuze? La Placerville, la Aubury, la Marysville, la Chama şi în alte târguri mai mult sau mai puţin importante, uşor plictisite de ‘eternul’ Circ American, care le vizitează când şi când, familia Cascabel recoltă tot atâtea aplauze câţi cenţi, al căror total se ridica la câteva zeci de dolari. Graţia şi curajul domnişoarei Napoléone, nemaipomenita flexibilitate a lui Sandre, deosebita iscusinţă a lui Jean în exerciţiile de jonglerie, zăpăceala şi neghiobiile lui Cuişoară, toate fură apreciate cum se cuvine de cei cunoscători. Iar cei doi câni făceau minuni în compania lui John Bull. Cât despre domnul şi doamna Cascabel, se dovediră demni de renumele lor, el în exerciţiile de forţă, ea la lupte libere, unde îi învinse pe toţi amatorii care binevoiră să se prezinte in arenă. În ziua de 12 martie, Belle-Roulotte ajunsese în orăşelul Shasta, dominat de muntele cu acelaşi nume, înalt de paisprezece mii de picioare, înspre vest se profila vag masivul Coast Ranges( Munţii de Coastă) pe care, din fericire, nu erau nevoiţi să-l treacă pentru a ajunge la frontiera Oregonului. Dar ţinutul era deosebit de accidentat. Trebuiau să se strecoare printre ramificaţiile capricioase trimise de munte spre est, iar pe drumurile acelea abia marcate, alese după indicaţiile hărţii, vehiculul nu avansa prea repede, în plus, satele se răreau. Desigur, ar fi fost mai bine să meargă prin zona litoralului, unde ar fi întâlnit mai puţine obstacole naturale. Pentru asta, însă, era obligatoriu să se străpungă Coast Ranges prin nişte trecători, ca să spunem aşa, impracticabile. Prin urmare, cel mai înţelept lucru părea să fie urcuşul spre nord, rămânând să se dea ocol ultimilor versanţi abia la frontiera cu Oregonul.

Aşa îi sfătuise Jean, geograful trupei, şi socotiră că era bine să facă întocmai. 

La 19 martie, după ce trecuseră de fortul Jones, Betle-Roulotte se opri în târgul Yrika. Buna primire de acolo le permise să încaseze ceva dolari. Era prima trupă franceză care intra în ţinut. Vă mai îndoiţi că lumea din regiunile îndepărtate ale Americii îi iubeşte pe copiii Franţei? Ei sunt primiţi întotdeauna cu braţele deschise şi oricum, mult mai bine decât la unii dintre vecinii lor din Europa. 

În târg închiriară, la un preţ convenabil, câţiva cai ce urmau să-i ajute pe Vermout şi pe Gladiator. Belle-Roulotte putu astfel să treacă lanţul de munţi pe la baza piscului nordic, de data asta fără să mai fie jefuită de îndrumători.

Fără să fi fost scutită de dificultăţi şi de întreruperi, călătoria decursese până atunci fără accidente, mulţumită măsurilor de prevedere luate pe traseu. 

În sfârşit, în 27 martie, după un drum de vreo patru sute de kilometri socotind de la Sierra Nevada, Belle-Roulotte trecea frontiera statului Oregon. Câmpia avea la est muntele Pitt, care se înalţă asemeni unui indicator subţire pe un cadran solar.

Şi oamenii, şi animalele munciseră din greu. Trebuiră să facă un scurt popas în Jacksonviile. Apoi, îndată după traversarea rîului Roques, o luară de-a lungul unui ţărm şerpuitor, care se întindea cât vedeai cu ochii spre nord. 

Ţinut plin de avuţii, dar încă muntos, deosebit de favorabil agriculturii. Avea păşuni şi păduri pretutindeni. O prelungire a Californiei, în fond. Ici-colo, grupuri de indieni sastes şi umpaquas străbăteau câmpurile. Nu te puteai aştepta la nimic rău din partea lor.

Jean, care citea cu plăcere cărţile de călătorie din mica lor bibliotecă – fiindcă se hotărâse să tragă tot folosul din lecturi – socoti nimerit să dea un sfat, de care se pare că nu era rău să se ţină seama. 

Erau cu câteva leghe mai la nord de Jacksonville, în mijlocul unei zone acoperite cu păduri întinse ce protejează fortul Lane, construit pe o colină, la două mii de picioare înălţime. 

“Va trebui să fim atenţi, zise Jean, căci prin locurile astea mişunăşerpii.

“Şerpi? strigă Napoléone, scoţând un tipăt de spaimă. Şerpi! Să plecăm de aici, tată!”

“Potoleşte-te, fetiţo,” îi ceru domnul Cascabel, ne descurcăm noi eu ei, dacă ne păzim.

“Sunt periculoşi blestemaţii ăia?” întrebă Cornelia.