“Foarte periculoşi, mamă, răspunse Jean. Sunt crotali, şerpi cu clopoţei, cei mai veninoşi dintre toţi. Dacă îi eviţi, nu te atacă; dar, dacă îi atingi, sau îi răneşti din nebăgare de seamă, atunci se înalţă, se aruncă, muşcă, iar muşcătura lor e aproape întotdeauna mortală”.

“Pe unde stau?” Întrebă Sandre.

“Pe sub frunzele uscate, unde e greu să-i observi, răspunse Jean. Întrucât atunci când îşi mişcă inelele cozii se aude un sunet caracteristic, ai totuşi timp să-i ocoleşti.

“Prin urmare, atenţie la picioare şi să ciulim urechile!” Zise domnul Cascabel. 

Jean făcuse bine pomenind de şerpi, căci aceştia erau foarte răspânditi în zonele de vest ale Americii. Pe lângă crotali, mai erau şi tarantule, aproape la fel de periculoase. 

Nu mai trebuie să spunem că fură cât se poate de atenţi şi fiecare se uita cu grijă unde călca, în plus, trebuiau să vegheze asupra cailor şi a celorlalte animale ale trupei, la fel de expuse unor atacuri ale insectelor şi reptilelor ca şi stăpânii lor.

De altminteri, Jean considerase necesar să le mai spună că blestemaţii aceia de şerpi şi tarantulele au păcătosul obicei de a se strecura în case şi, fără îndoială, nu se feresc nici de vehicule. Se poteau aştepta, aşadar, ca Belle-Roulotte să primească dezgustătoarea lor vizită.

Iată de ce, la lăsarea serii, se apucară să caute cu sârg pe sub paturi, pe sub mobile, prin coifuri şi colţişoare. Napoléone tipa de spaimă, ascuţit, de fiecare dată când îşi închipuia că dibuise vreo asemenea jivină înfiorătoare; lua drept crotal un capăt de coardă răsucită, chiar fără să fi avut un cap în formă de triunghi. Şi ce groază o cuprindea când, pe jumătate adormită, credea că aude un sunet de clopoţei în fundul compartimentului. Cornelia, trebuie s-o spunem, nu era deloc mai liniştită decât fiica ei. Cuişoară avea şi el treabă în timpul popasurilor de noapte. Întâi se gândise să aprindă focuri mari, având la dispoziţie, în pădure, lemne din abundenţă. Jean îi atrase însă atenţia că, dacă lumina focului putea alunga şerpii, mai exista totuşi riscul ca ea să atragă tarantulele.

Pe scurt, întreaga familie nu fu cu adevărat liniştită decât în satele unde reuşeau să-şi petreacă noaptea. Acolo pericolul era mult mai mic. 

Târgurile erau, de altfel, destul de apropiate unele de altele, în Canonville pe Cow Creek, în Roseburg, Rochester şi Youcalla, domnul Cascabel mai făcu nişte încasări. La urma urmei, întrucât câştiga mai mult decât cheltuia “căci preria îi asigura iarba pentru cai, pădurea vânatul destinat bucătăriei, iar rîurile un excelent peşte pentru mesele obişnuite “călătoria nu costa nimic. Iar mica sumă sporea. Dar, vai! mai era mult până la cei două mii de dolari furaţi în trecătorile Sierrei Nevada!

Dacă mica trupă scăpă de muşcăturile şerpilor cu clopoţei şi ale tarantulelor, avu în schimb altfel de neplăceri, câteva zile mai târziu. Generoasa natură născocise alte căi de tortură pentru sărmanii muritori ai acestei lumi trecătoare.

Traversând încă teritoriul statului Oregon, vehiculul tocmai trecea de Eugene City. Numele le plăcuse nespus de mult, fiindcă îşi arăta limpede originea franceză. Domnul Cascabel ar fi vrut să-l cunoască pe compatriotul său, Eugene, care de bună seamă era unul din fondatorii pomenitului târg. Trebuie să fi fost un bărbat valoros, iar dacă numele lui nu figurează totuşi printre marile nume de regi ai Franţei, acei Carol, Ludovic, Francisc, Henric, Filip... şi Napoleon, nu era însă mai puţin francez decât ei, francez sută la sută. După ce făcuse popas în oraşele Harrisburg, Albany, Jefferson, Bette-Roulotte ‘aruncă ancora’ lângă Salem, oraş important, capitala Oregonului, ridicată pe unul din malurile rîului Villamette. Era în 3 aprilie.