Domnul Cascabel acordă personalului douăzeci şi patru de ore repaus – cel puţin în calitatea lor de călători, fiindcă piaţa publică a localităţii servi artiştilor drept scenă, iar o reţetă frumoasă le răsplăti ostenelile. 

Între timp, aflând că în rîu se găsea peşte mult, Jean şi Sandre îşi oferiră plăcerea unui pescuit. În noaptea următoare, însă, tată, mamă, copii fură cuprinşi de asemenea mâncărimi pe tot corpul, încât se întrebară dacă nu cumva erau victimele unei farse de felul celor ce se mai fac şi acum pe la nunţile de la ţară.

Şi ce surpriză a doua zi, când se priviră unii pe alţii!

“Sunt roşie ca un indian din Far West,” exclamă Cornelia.

“Eu m-am umflat ca o băşică,” spuse Napoléone.

“Iar eu sunt plin de bubuliţe din cap până-n picioare,” exclamă Cuişoară.

“Ce s-o fi întâmplat,” întrebă domnul Cascabel, “nu cumva o fi ciumă în ţinut?”

“Cred căştiu despre ce-i vorba,” răspunse Jean, examinându-şi mânile pline de pete roşiatice. 

“Ei bine, ce?” 

“Ne-am molipsit de yederă,” cum spun americanii. 

“Fir-ar ea blestemată! Ce-o mai fi şi asta? 

“Yedra, tată, e o plantă pe care ajunge s-o miroşi, s-o atingi, fie şi numai să te uiţi la ea, se pare, ca să suferi apoi toate neplăcerile. Te otrăveşte de la distanţă!

“Cum, suntem otrăviţi? Otrăviţi! strigă doamna Cascabel. 

“O, nu te teme, mamă, se grăbi s-o liniştească Jean. Ne vom alege doar cu nişte mâncărimi şi poate cu puţină febră.

Explicaţia corespundea adevărului. Yedra e o plantă nocivă, cu otrăvuri puternice. Când vântul poartă sămânţa aproape impalpabilă a acestui arbust, e suficient ca pielea să fie doar atinsăşi ea se înroşeşte, se umple de bubuliţe, se învineţeşte de erupţii. De bună seamă că, pe când treceau cu vehiculul prin pădurile din vecinătatea Salemului, domnul Cascabel şi ai săi fuseseră surprinşi de un curent de yedră. Erupţia, de care aveau să sufere cu toţii, nu dură decât douăzeci şi patru de ore, însă e adevărat că în tot acest timp fiecare fu nevoit să se scarpine şi iar să se scarpine, spre invidia lui John Bull. El se îndeletnicea necontenit cu această ocupaţie caracteristică maimuţelor.

În 5 aprilie, Beile-Roulotte părăsi oraşul Salem, ducând cu ea o amarnică amintire a orelor petrecute în pădurile de pe lângă Villamette, rîu al cărui nume, totuşi frumos, suna bine pentru nişte urechi de francez. 

Prin Fairfield, Canemah, Oregon City şi Portland, oraşe de-acum importante, familia ajunse în ziua de 7 aprilie, fără alte incidente, pe malurile rîului Columbia, la frontiera statului Oregon, prin care străbătuseră o sută cincisprezece leghe.

La nord se întindea teritoriul Washington. Acesta e muntos în partea situată la răsărit de traseul pe care îl urma Belle-Roulotte în drumul ei spre strâmtoarea Bering. Acolo se desfăşoară ramificaţiile lanţului de munţi cunoscut sub numele de Cascade Ranges, cu vârfuri precum St. Helen, înalt de nouă mii şapte sute de picioare, Baker şi Bainer, cu unsprezece mii de picioare înălţime. S-ar părea că natura, rezervată pe nesfârşitele câmpii ce pornesc de la litoralul Atlanticului, şi-a păstrat întreaga putere ridicătoare spre a înălţa munţii presăraţi în vestul noului continent. Dacă ne-am închipui toată zona pomenită ca o mare, s-ar putea spune că marea asta, liniştită, calmă, pârând adormită într-o parte, se zbuciumăşi se învolburează în cealaltă, iar crestele valurilor sale sunt crestele munţilor. 

Jean făcuse această observaţie şi comparaţia îi plăcuse mult tatălui său;

“Aşa este, chiar aşa este,” exclamase el. 

“După timp frumos vine furtuna. Eh, Belle-Roulotte a noastră e solidă! N-o să naufragieze, îmbarcarea, copii, îmbarcarea!” 

Şi se îmbarcară, iar nava continuă să ‘navigheze’ prin ţinutul acela atins parcă de hulă. La drept vorbind – ca să continuăm comparaţia – marea începea să se linişteascăşi, mulţumită eforturilor echipajului, arca familiei Cascabel ieşea cu bine din cele mai grele situaţii. Dacă uneori fu silită să micşoreze viteza, izbuti, cel puţin, să evite obstacolele întâlnite în cale. 

De aceeaşi bunăşi plăcută primire avură parte în târgurile Kalmera şi Monticello, ca şi în forturi, care nu sunt de fapt decât nişte posturi militare, lipsite de ziduri, înconjurate

doar de nişte palisade, ele acomodau mici garnizoane, întru totul suficiente pentru a-i calma pe indienii nomazi care cutreierăţinutul.

În consecinţă, Belle-Roulotte nu fu ameninţată nici de indienii chinoux, nici de cei din triburile nesqualli, când se aventură prin ţinutul Walla-Walla. La lăsarea serii, indienii înconjurau locul de popas fără să manifeste vreo intenţie răuvoitoare. Pentru ei, surpriza cea mai mare o constituia John Bull, ale cărui strâmbături îi făceau să se prăpădească de rîs. Nu mai văzuseră maimuţe şi credeau, de bună seamă, că aceea făcea parte din familie. 

“Ei, da! E frăţiorul meu,” le spunea Sandre, stârnind protestele indignate ale doamnei Cascabel.

În sfârşit, ajunseră la Olympia, capitala teritoriului Washington, prezentând acolo, ‘la cererea generală’, ultimul spectacol al trupei franceze în Statele Unite. Nu departe se întindea cea mai avansată frontieră a Confederaţiei în partea de nord-vest a Americii. 

Acum, traseul lor mergea pe lângă coasta Pacificului, ori mai degrabă pe lângă numeroasele sounds, capricioase strangulări ale ţărmului, adăpostite de marile insule Vancouver şi Regina Charlotte.