Trecând prin orăşelul Steklakoom, fură nevoiţi să ocolească Pagget Sounds ca să ajungă la fortul Bettingham, situat lângâ strâmtoarea ce separă insulele de continent. 

Urmă staţiunea Whatcome, cu muntele Baker străpungând norii la orizont, la intrareaîn Georgia Strait. În fine, la 27 aprilie, după ce făcuseră în jur de trei sute cincizeci de leghe de la Sacramento, Belle-Roulotte ajunse la frontiera stabilită prin tratatul din 1847 şi care alcătuieşte, acum, frontiera Columbiei britanice.

 

 

VI

CĂLĂTORIA CONTINUĂ

 

Inamic înnăscut şi neînduplecat al Angliei, domnul Cascabel urma să pună pentru întâia oară piciorul pe un pământ englezesc. Pentru întâia oară pantoful lui avea să calce solul britanic şi să se murdărească de colb anglo-saxon. Cititorul să ne ierte acest mod emfatic de exprimare, dar e absolut sigur că sub o asemenea formă uşor ridiculă va fi trecut gândul prin mintea saltimbancului, atât de îndârjit în patriotica sa atitudine care nuşi mai avea rostul. 

Şi totuşi, Columbia nu se afla în Europa. Nu făcea parte din grupul constituit de Anglia, Scoţia şi Irlanda sub denumirea de Marea Britanie. Dar nu era mai puţin engleză decât Indiile, Australia, Noua Zeelandăşi, ca atare, domnul Cascabel o detesta. 

Columbia engleză aparţine Noii Britanii, una dintre cele mai importante colonii de peste mări ale Regatului Unit, căci mai cuprinde Noua Scoţie, Dominionul, format din Canada de Sus şi de Jos, precum şi vastele teritorii concesionate Companiei golfului Hudson. În lăţime se întinde de la un ocean la celălalt, de pe coastele Pacificului până pe coastele Atlanticului. La sud se învecinează cu Statele Unite, a căror frontieră se desfăşoară din teritoriul Washington până la ţărmul statului Maine. 

Prin urmare, e pâmânt englezesc, iar rigorile itinerarului nu îngăduiau familiei Cascabel să-l ocolească. De-acum gata cu popasurile care nu erau neapărat necesare. Gata cu exerciţiile de echilibristicăşi cu gimnastica, gata cu dansurile, gata cu luptele. Publicul anglo-saxon să-şi pună pofta-n cui! Mai bine un dolar de hâr-tie decât o coroană de argint ori o liră de aur!

Se înţelege că, în aceste condiţii, Belle-Roulotte îşi propunea să se ţină departe de oraşe şi sate. Dacă pe drum reuşeau să-şi procure alimentaţia din vânat, nu mai erau constrânşi să cumpere produsele acelei ţări abominabile. 

Să nu ne închipuim că această atitudine era doar poză la domnul Cascabel. Nicidecum! Chiar aşa simţea. Aşa că filozoful, care trecuse atât de uşor peste ultimele ghinioane şi îşi recăpătase buna dispoziţie după furtul din Sierra Nevada, deveni trist şi morocănos de cum trecu frontiera Noii Britanii. Mergea cu capul plecat, cu o mină plouată, avându-şi pălăria înfundată până la urechi şi aruncând priviri crunte trecătorilor inofensivi pe care îi întâlnea ne drum. Nu mai avea chef de rîs, lucru de care se convinseră atunci când o glumă inoportună a lui Sandre fu răsplătită cu vorbe urâte.

În ziua aceea băiatului îi venise ideea să meargă cu spatele înainte în faţa vehiculului, cam un sfert de milă, făcând giumbuşlucuri şi strâmbându-se mereu. 

Când tatăl său îl întrebă de ce mergea în felul acela, în mod precis foarte obositor, băiatul răspunse, trăgând cu ochiul:

“Păi, dacă-i o călătorie de-a-ndăratelea...”

Ceilalţi izbucniră în rîs, pânăşi Cuişoară, care socoti răspunsul cu totul amuzant... dacă nu cumva era absolut stupid. 

“Sandre,” zise domnul Cascabel pe un ton semeţ luîndu-şi o înfăţişare solemnă. “Dacă îţi mai permiţi asemenea glume când noi n-avem chef de glumă, te trag de urechi şi ţi le lungesc până la călcâie!”

“Tată, eu...”

“Linişte în front! E interzis să rîzi în ţara asta.” 

Familia nu mai îndrăznea să caşte gura în prezenţa cumplitului său şef, cu toate că nu-i împărtăşea în aceeaşi măsură ideile antisaxone.

Partea Columbiei engleze mărginită de ţărmul Pacificului este foarte accidentată. Are la est Munţii Stâncoşi, al căror lanţ se întinde până aproape de zona polară, iar la vest coasta Bute, profund zdrenţuită, tăiată de numeroase fiorduri precum coastele Norvegiei şi dominată pitoresc de un şir de vârfuri înalte. Aici se avântă spre cer piscuri cum în

Europa nu găseşti nici măcar în regiunea alpină, gheţari ce-i depăşesc ca grosime şi întindere pe cei din Suedia. Aşa sunt muntele Hocker, înalt de cinci mii opt sute de metri

– cu o mie de metri mai mult decât cel mai ridicat platou din Mont Blanc – şi muntele Brun, depăşindu-l şi el pe acest gigant al Alpilor. 

Ce-i drept, între lanţurile muntoase din est şi din vest, pe unde avansa Belle-Roulotte, se întindea o vale largăşi fertilă, alcătuită dintr-o succesiune de câmpii deschise şi minunate păduri. Prin fundul acestei văi trece un rîu important, Frazer, care mai întâi curge de la sud spre nord cale de o sută de leghe, apoi se aruncă într-un braţ de mare, îngust, mărginit de coasta Bute, de insula Van-couver şi de un arhipelag de insule mai mici. 

Insula Vancouver are o lungime de două sute cincizeci de mile geografice şi o lăţime de şaptezeci şi trei. Cumpărată de portughezi, ajunge obiect de disputăşi spaniolii pun mâna pe ea în 1789. De trei ori recunoscută de Vancouver pe când se numea încă Noutka, primeşte dublul nume al navigatorului englez şi al căpitanului Quadra, apoi va aparţine definitiv Marii Britanii spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. 

Capitala sa este acum Victoria, iar oraşul principal Nanaimo. Bogatele zăcăminte de huilă, exploatate la început de agenţii Companiei golfului Hudson, constituiau una dintre ramurile cele mai active ale comerţului dintre Sân Francisco şi diversele porturi de pe coasta occidentală.

Puţin mai la nord de insula Vancouver se află Regina Charlotte, cea mai importantă insulă din arhipelagul cu acelaşi nume şi care completează posesiunile engleze din aceste părţi ale Pacificului.

Se poate ghici cu uşurinţă că domnul Cascabel nu avea de gând să viziteze capitala, tot aşa cum nu s-ar fi gândit să viziteze Adelaide ori Melbourne în Australia, Madras ori Calcutta în India.