Singura lui grijă era să urce prin valea rîului Frazer atât de repede cât îi îngăduia atelajul, intrând în legătură numai cu locuitorii de rasă indigenă.

De altfel, străbătând valea, mica trupă găsea destul de uşor vânatul trebuincios alimentaţiei. Cerbi lopătaţi, iepuri, potârnichi erau din belşug şi, vorba domnului Cascabel, vânatul acela răpus de puşca fiului său mai mare, cu un glonte sigur şi rapid, alimenta cel puţin nişte oameni cinstiţi”. N-avea sânge anglo-saxon în vine şi francezii îl puteau mânca fără mustrări de cuget!

După ce trecuseră de fortul Langley, vehiculul se afundă binişor în valea Frazer. Fără succes ar fi căutat un drum carosabil în zona aceea lăsată la voia întâmplării. De-a lungul malului drept al rîului se întindeau păşuni vaste, mărginite de pădurile din vest, iar la orizont se vedeau munţi înalţi, cu piscurile, profilate cel mai adesea pe un cer cenuşiu.

Trebuie menţionat faptul că, lângă New Westminster, unul dintre principalele oraşe de pe coasta Bute, situat aproape de vărsarea rîului Frazer, Jean se îngrijise ca apa să fie trecută cu bacul care circula între cele două maluri. Bine gândit, într-adevăr: după ce urca până la izvoare, Belle-Roulotte mai trebuia doar să le ocolească pe la vest. Era cel mai scurt şi cel mai practicabil drum spre frontiera dintre Columbia britanicăşi Alaska.

Mai mult, ajutat de întâmplare, domnul Cascabel întâlnise un indian dispus să-i conducă până la posesiunile ruseşti şi nu regretă deloc că se lăsase în seama acelui localnic de treabă. Asta însemna, de bună seamă, o cheltuială în plus, dar ce contau câţiva dolari când era vorba de siguranţa călătorilor şi de rapiditatea călătoriei? 

Călăuza se numea Ro No. Făcea parte dintr-un trib ai căror ‘tyhi’, altfel spus şefi, întreţin frecvente legături cu europenii. Indienii aceştia se deosebesc categoric de cilicoţi, neam prefăcut, şiret, crud şi sălbatic, de care în nord-vestul Americii e bine să te fereşti. Oare nu bandiţii aceia participaseră cu câţiva ani mai înainte, prin 1864, la masacrul personalului trimis pe coasta Bute să construiască un drum? Nu sub loviturile lor căzuse inginerul Wadington, a cărui moarte a fost atât de regretată de toată colonia? În sfârşit, nu se spunea oare, pe atunci, că indienii cilicoţi smulseseră inima uneia dintre victimele lor şi o mâncaseră, ca nişte canibali australieni?

Aşa că Jean, care citise despre acel înspăimântător masacru în relatarea călătoriei lui Frederic Whymper prin America septentrională, socotise că trebuia să-l prevină pe tatăl său de pericolul reprezentat de o întâlnire cu indienii cilicoţi. Nu le spuse însă, fireşte, nimic celorlalţi, fiindcă n-avea nici un rost să-i sperie. De altfel, după funestul eveniment, pieile roşii se ţinuseră prudent deoparte; unii, mai direct implicaţi, fuseseră spânzuraţi, iar lucrul acesta îi potolise şi pe ceilalţi. Avurăşi confirmarea lui Ro No, care îi asigură pe călători că nu aveau de ce să se teamă pe teritoriul Columbiei britanice. 

Timpul era în continuare frumoas. Chiar şi căldura se făcea binişor simţită între amiază şi orele două. Mugurii se deschideau pe ramurile pline de sevă; frunzele şi florile n-aveau să întârzie să-şi întrepătrundă culorile primăvăratice.

Ţinutul avea aspectul specific ţărilor din nord. Valea rîului Frazer era încadrată de păduri în care dominau speciile nordice: brazi, cedri, pini Douglas, unii atingând o circumferinţă de cincisprezece metri la baza trunchiului şi peste o sută de picioare înălţime. Vânat se găsea din abundenţă în păduri şi pe câmpie, iar Jean, fără să se întrebuinţeze prea mult, asigura cu uşurinţă alimentaţia de fiecare zi.

De fapt, regiunea nu era pustie. Ici-colo apăreau sate unde indienii lăsau impresia că trăiesc în bună înţelegere cu reprezentanţii administraţiei anglo-saxone. Pe rîu se iveau flotile de bărci din lemn de cedru, fie coborând ajutate de curent, fie urcând cu ajutorul vâslelor şi al velei.

Destul de des întâlneau grupuri de piei roşii pornite spre sud. Înfăşuraţi în hainele lor de lână albă, indienii schimbau două-trei cuvinte cu domnul Cascabel, care-i înţelegea cât de cât până la urmă, căci vorbeau în limba chinuk, amestec de franceză, englezăşi dialect indigen.

“Minunat! exclama saltimbancul. Uite căştiu limba chinuk! încă o limbă pe care o vorbesc fără s-o fi învăţat!”

Chinuk este într-adevăr – aşa cum spunea şi Ro No – denumirea data limbajului din vestul Americii şi pe care îl folosesc, diverse populaţii, până în provinciile peninsulei Alaska.

Întrucât primăvara venise din timp, se înţelege că zăpada dispăruse cu totul, deşi uneori se menţinea până la sfirşitul lui aprilie.