Prin urmare, călătoria decurse în condiţii favorabile. Domnul Cascabef îşi zorea caii atâta cât îi îngăduia prudenţa, grăbit cum era să iasă de pe teritoriul columbian. Temperatura creştea încetul cu încetul; îşi făcură apariţia ţânţarii, deveniţi în scurt timp insuportabili. Era destul de greu să-i împiedici să intre în Belle-Roulotte, chiar dacă, de cum se lăsa seara, nu mai aprindeau nici o lumină înăuntru.

“Bestii blestemate,” exclamă într-o zi domnul Cascabel, pe când se lupta fără succes cu insectele acelea enervante.

“Tare aş vrea săştiu la ce sunt buni afurisiţii ăştia, zise Sandre.

“Buni! Buni să ne mănânce pe noi, răspunse Cuişoară.

“Dar mai ales să-i mănânce pe englezii din Columbia! adăugă domnul Cascabel. Prin urmare, copii, e interzis categoric să omorâţi vreunul. Pentru englishmen niciodată n-o să fie destui, şi asta mă consolează.

Pe această porţiune de drum, vânătoarea fu extrem de fructuoasă. Mereu apărea vânat, îndeosebi cerbi lopătari, care coborau din păduri în câmpie, căutând apa proaspătă a rîului Frazer. Însoţit de Wagram, Jean reuşi să doboare câţiva fără să se îndepărteze mai mult decât era cazul, lucru care ar fi neliniştit-o pe maică-sa. Sandre se mai ducea câteodată cu el la vânătoare, bucuros să-şi înceapă cariera sub îndrumarea fratelui mai mare şi, atunci când alergau alături tânărul vânător şi prepelicarul său, nu puteai spune cu uşurinţă care din ei era mai sprinten.

Totuşi, Jean n-avea încă la activ decât câţiva cerbi când dădu norocul peste el şi ucise un bizon, în ziua aceea avea să treacă prin adevărate primejdii, pentru că animalul, rănit de primul foc, se năpusti asupra lui. Cu o a doua împuşcătură, trasă în capul bizonului, reuşi să-l oprească abia cu o clipă înainte de a fi el însuşi răsturnat, călcat în picioare, tercuit pur şi simplu. E lesne de înţeles că se feri să dea amănunte despre acea întâmplare. Cum însă vitejeasca faptă se petrecuse la câteva sute de metri de rîul Frazer, trebuiră să deshame caii şi să târască, ajutaţi de ei, uriaşul animal, a cărui coamă era atât de bogată, încât îl făcea să semene cu un leu.

Se ştie cât de folositor e acest rumegător pentru indienii din prerie, care-l atacă fără să stea pe gânduri, fie cu lancea, fie cu săgeata. Pielea lui e patul wigwamu-lui (cort de piele, colibă a indienilor din America de Nord), învelitoarea familiei, iar preţul ei ajunge până la douăzeci de piaştri. Cât priveşte carnea, indigenii o uscă la soare, tăiată în bucăţi lungi – preţioasă rezervă pentru lunile bântuite de lipsuri.

Dacă în mod obişnuit europenii nu mâncă decât limba bizonului – într-ade-văr, foarte gustoasă – personalul micii trupe se arătă mai puţin pretenţios. Nimic nu era vrednic de dispreţ pentru nişte stomacuri tinere. Carnea fu fiartă, prăjită, vârâtă la cuptor, aşadar Cornelia o găti atât de bine, încât o socotiră excelentăşi le ajunse pentru numeroase mese. Din limba animalului, însă, îi reveni fiecăruia doar câte o bucăţicăşi, după părerea tuturor, nu mai mâncaseră niciodată ceva atât de bun.

În timpul primelor cincisprezece zile de călătorie prin Columbia britanică, nu se mai întâmplă nici un eveniment care să merite a fi menţionat. Timpul începea totuşi să se schimbe şi nu era departe perioada unor ploi torenţiale; chiar dacă nu l-ar fi împiedicat, acestea ar fi întirziat marşul spre nord.

În asemenea condiţii se puteau aştepta şi la o revărsare a rîului Frazer, ca urmare a creşterii nemăsurate a apelor. Revărsarea ar fi însemnat o mare încurcătură, ca să nu spunem o mare pericol pentru Belle-Roulotte.

Din fericire, la căderea ploilor rîul crescu rapid, fără să iasă totuşi din albie.