Câmpia scăpă astfel de inundaţie, care ar fi înecat-o până la liziera pădurilor – acestea din urmă ocupau primele etaje ale văii. Vehiculul avansa, desigur, cu multă greutate, căci roţile i se înfundau în pământul moale. Dar, sub acoperişul său etanşşi solid, familia Cascabel îşi află adăpostul pe care Belle-Roulotte i-l oferise de atâtea ori împotriva vântului şi a furtunii.

 

 

VII

PRIN CARIBÙ

 

Preacinstite Cascabel, de ce n-ai venit oare cu câţiva ani mai înainte să vizitezi regiunea pe care ţi-o aşterne sub picioare această parte a Columbiei britanice? De ce viaţa ta de saltimbanc nu te-a adus aici când aurul acoperea aceste terenuri şi nu trebuia decât să te apleci ca să-l aduni? De ce povestea despre o asemenea perioadă extraordinară, relatată de Jean tatălui său, era povestea trecutului şi nu a prezentului? 

“Am ajuns să vedem şi Caribii, tată,” spuse Jean într-o zi. “Dar poate că nu ştii ce înseamnă Caribu...”

“N-am nici o îndoială,” răspunse domnul Cascabel, “e un animal cu două, ori cu patru labe?”

“Un animal?!” Exclamă Napoléone. “E mare? E rău? Muşcă??

“Nu-i nici un animal,” răspunse Jean. “E pur şi simplu un ţinut care se numeşte aşa, ţinutul aurului, un Eldorado al Columbiei. Ce de bogăţii avea şi câtă lume a mai îmbogăţit!”

“În timp ce alţii se ruinau, îmi închipui!”replică domnul Cascabel. 

“Ai dreptate, tată, şi adaug chiar că ăştia din urmă erau cei mai mulţi. Şi totuşi, existau asociaţii de mineri care primeau până la două mii de mărci aur pe zi. Într-o anume vale

din Caribii, denumită William Creek, scoteai aurul cu pumnii! însă, oricât.de mari ar fi fost resursele acelei văi aurifere, prea multă lume dăduse năvală s-o exploateze. Astfel că, de pe urma mulţimii de căutători adunaţi acolo şi a gloatei pe care o târau după ei, viaţa deveni curând cumplit de dificilă, fără a mai socoti uluitoarea scumpire a tuturor produselor. Mâncarea era peste măsură de scumpă, pânea ajunsese la un dolar livra, în mediul acela nesănătos apărură boli contagioase. Iar în final venirea în Caribù a însemnat, pentru cei mai mulţi, mizerie şi moarte. Oare nu tot aşa se întâmplase, cu câţiva ani mai înainte, în Australia şi în California?

“Tată, zise Napoléone, totuşi ar fi bine să găsim în drum o bucată mare de aur!” 

“Ce-ai face cu ea, micuţo?” 

“Ce-ar face?” Interveni Cornelia. “I-ar da-o mămicii ei, care ar şti s-o schimbe repede în bani.”

“Atunci, hai să căutăm,” spuse Cuişoară, “şi cu siguranţă că până la urmă o să găsim... dacă nu cumva...”

“Dacă nu cumva n-o să găsim, vrei să spui?” Vorbi Jean. “În mod sigur asta se va întâmpla, sărmane Cuişoară, căci sacul e gol, absolut gol.”

“Bine, bine, mai vedem noi,” zise Sandre. 

“Gata, copii! spuse deodată domnul Cascabel, apelând la cel mai pompos ton de care era în stare. E interzis să te îmbogăţeşti în acest chip! Cu aur găsit pe un teritoriu englez... Ptiu! Trebuie să trecem repede, fără să ne oprim, fără să ne aplecăm după o singură pepită, nici dacă ar fi cât capul lui Cuişoară! Iar odată ajunşi la frontieră, chiar de nu găsim acolo vreo tăbliţă cu inscripţia ‘Rugăm, ştergeţi-vă picioarele’, noi tot o să ni le ştergem, copii, ca să nu ducem nimic de pe acest pământ columbian!” 

Mereu acelaşi, César Cascabel! Putea fi însă liniştit: după toate probabilităţile, pe nici unul dintre ai săi n-avea să-l aştepte şansa de a descoperi vreo pepită cât de mică.

Totuşi, în timpul marşului, şi în ciuda interdicţiei domnului Cascabel, priviri cercetătoare măturau neîncetat suprafaţa solului. O pietricică oarecare apărea în ochii Napoléonei, dar mai ales în ai lui Sandre, tot atât de valoroasă ca o bucată de aur de aceeaşi greutate. Şi de ce nu? Nu ocupă America de Nord locul întâi în privinţa zăcămintelor aurifere? Australia, Rusia, Venezuela, China se înşiră abia după ea.

începuse însă sezonul ploios, în fiecare zi cădeau mari cantităţi de apă, iar înaintarea devenea tot mai dificilă.

Îndumătorul indian îndemna caii. Se temea ca nu cumva acele rios sau creeks, afluenţii rîului Frazer, să se umfle dintr-o dată. Cum să mai treacă dincolo, dacă dispăreau locurile de trecere? Belle-Roulotte risca să rămână imobilizată timp de câteva săptămâni, cât avea săţină sezonul ploilor. Pentru a ieşi din valea Frazer trebuiau să întindă pasul.

Am mai spus că nu aveai de ce să te temi de indigenii acelui ţinut de când cilicoţii fuseseră împinşi spre est.

Nimic mai adevărat, numai că existau pe acolo nişte animale periculoase – urşi, mai ales – a căror întâlnire te expunea unor grave incidente. 

S-a întâmplat că Sandre era gata să verifice lucrul acesta pe propria sa piele, intr-o împrejurare când putea plăti scump greşeala de a nu-şi fi ascultat tatăl.

Era în 17 mai după-amiaza.