Instinctul îl conduse, aproape fără să se mai gândească, spre ceea ce putea fi salvarea lui.

La cinci paşi se afla un copac, un cedru, cu ramurile cele mai de jos întinse peste pârîu. 

Băiatul se repezi sprinten spre trunchiul nu prea gros, îl cuprinse cu braţele şi, ajutat de asperităţile scoarţei, urcă în furca crengilor, apoi se strecură printre ramurile de deasupra. O maimuţă n-ar fi fost nici mai pricepută, nici mai agilă. Era, de fapt, ceva firesc pentru un mic clovn. Se putu crede în siguranţă.

Din păcate, nu pentru mult timp. Pentru că ursul, oprit lângă copac, se pregătea să se caţăre şi i-ar fi fost greu să scape de el, chiar suindu-se pe crengile cele mai înalte. 

Sandre nu-şi pierdu cumpătul. Nu era oare fiul demn al celebrului Cascabel, care ieşea viu şi nevătămat din cele mai grele încercări?

Trebuia să coboare din copac – dar cum? – şi să treacă torentul, însă în ce fel? Din cauza ploii torenţiale pârîul începea să se reverse, împrăştiindu-şi apele pe malul drept, cel cu tabăra.

Să strige după ajutor? Era imposibil ca ţipetele să-i fie auzite printre rafalele cumplite ale vântului. De altfel, dacă domnul Cascabel, Jean şi Cuişoară începuseră cumva să-l caute, o făceau pesemne în faţa şi nu în urma vehiculului. Le putea trece prin cap că Sandre traversase iarăşi pârîul?

Între timp, ursul se căţăra... Încet, dar se căţăra, urmând să ajungă în scurt timp la furca cedrului. Cât despre Sandre, el încerca să ajungă în vârf.

Chiar atunci puştiului îi veni o idee. Văzând că unele ramuri se întindeau pe deasupra pârîului pe o lungime de vreo zece picioare, desfăcu în grabă coarda din jurul mijlocului, pregăti o buclăşi reuşi să apuce cu ea capătul unei astfel de crengi orizontale. Ridică apoi creanga, trăgând de coardă spre el, şi o ţinu în poziţie verticală.

Făcu totul cu îndemânare, rapid, cu o perfectă prezenţă de spirit.

Nu avea timp de pierdut, ursul tocmai suise trunchiul şi încerca să-şi facă loc printre crengi.

Dar, în clipa aceea, ţinându-se de capătul crengii ridicate, Sandre o lăsă să se destindă ca un arc şi fu proiectat pe deasupra pârîului, aşa cum e catapultată o piatră. Zvâcnind puternic prin aer, se răsuci şi căzu pe malul drept, pe când ursul, cu buzele umflate, privea după prada care îşi luase zborul.

“Ah, puşlamaua!”

Cu acest compliment îl întâmpină domnul Cascabel pe micul imprudent, întâlnindu-l pe când el însuşi îşi făcea apariţia pe malul pârîului, însoţit de Jean şi de Cuişoară, după ce-l căutaseră fără succes în jurul locului de popas.

“Puşlama ce eşti,” spuse încă o dată,“ce spaimă am tras din pricina ta!”

“Bine, tată, haide, smulge-mi urechile,” acceptă Sandre,” îmi merit pedeapsa.” 

Dar, în loc să-şi ia fiul de urechi, domnul Cascabel nu rezistă dorinţei de a-l săruta pe amândoi obrajii, îi spuse: 

“Să nu mai faci una ca asta, că altfel...”

“Mă săruţi din nou,” răspunse Sandre, îmbrăţişându-şi la rândul său tatăl. Apoi strigă:

“L-am păcălit zdravăn pe ursan! Pare cam năuc moş Martin, ăsta, de doi bani.

Jean ar fi vrut nespus să vâneze fiara, care se îndepărtase. Nu putea fi, însă, vorba să-l urmărească. Apa creştea şi, înainte de orice, trebuiau să scape de inundaţie, aşa că se întoarseră toţi patru la Belle-Roulotte.

 

 

VIII

SATUL TICĂLOŞILOR

 

Opt zile mai târziu, în 26 mai, se aflau la izvoarele rîului Frazer. Ploiase întruna, zi şi noapte, însă călăuza spunea că timpul ploios urma să se sfârşească nu peste mult. 

înconjurind izvoarele rîului printr-un ţinut destul de muntos, Belle-Roulotte o apucă de-a dreptul spre vest.

Alte câteva zile de marşşi domnul Cascabel avea să fie la frontiera cu Alaska.

În ultima săptămână nu întâlniseră nici târguri, nici cătune pe traseul urmat de Ro No.