În fond, n-aveau decât cuvinte de laudă pentru acest indian, bun cunoscător al locurilor. 

În ziua aceea, ghidul îi aduse la cunoştinţă domnului Cascabel că, dacă dorea, puteau opri într-un sat apropiat, unde un popas de douăzeci şi patru de ore ar fi fost binevenit pentru cai, care erau cam răzbiţi de oboseală.

“Despre ce sat e vorba,” întrebă domnul Cascabel, mereu neîncrezător în privinţa localnicilor. 

“Satul Ticăloşilor,” răspunse îndrumătorul. 

“Satul Ticăloşilor,” exclamă domnul Cascabel.

“Da, zise Jean, chiar aşa e trecut pe hartă. Dar îmi închipui că-i numele vreunui trib indian, bunăoară koquin”( Joc de cuvinte intraductibil: coquin, în franceză, ticălos, netrebnic şi koquin, cuvânt indian pronunţat oarecum asemănător)

“Bine, bine, fără atâtea explicaţii,” replică domnul Cascabel. 

Spre seară Belle-Roulotte făcu popas la intrarea în sat. Mai aveau cel mult trei zile până la frontiera geografică dintre Alaska şi Columbia britanică.

De acolo înainte, domnul Cascabel avea să-şi recapete repede buna dispoziţie obişnuită, pe care şi-o pierduse pe teritoriul majestăţii sale britanice. 

Satul Ticăloşilor era locuit de indieni. Se mai aflau atunci acolo şi nişte englezi, vânători de profesie ori simpli amatori veniţi doar pentru sezonul de vânătoare.

Printre ofiţerii garnizoanei Victoria, prezenţi acolo, era şi un oarecare baronet, Sir Edward Turner, ins trufaş, necioplit, insolent, plin de sine şi de naţionalitatea lui –unul dintre acei gentlemani care cred că-şi pot permite orice pentru simplul fapt că sunt englezi. Se înţelege că-i detesta pe francezi, cel puţin tot atâta cât îi detesta şi domnul Cascabel pe compatrioţii baronetului. Se va vedea dacă erau făcuţi să se înţeleagă unul pe celălalt!

Chiar în seara când poposiseră, în timp ce Jean, Sandre şi Cuişoară erau plecaţi după provizii, cânii baronetului se întâlniră în vecinătatea taberei cu Wagram şi Marengo, care împărtăşeau, evident, antipatiile naţionale ale stăpânului lor. De aici, neînţelegeri între prepelicar şi caniş, pe de-o parte, şi pointeri pe de altă parte, apoi hărmălaie, muşcături, luptă, iar în final intervenţia proprietarilor.

Auzind larma, Sir Edward Turner ieşi din casa pe care o ocupa la intrarea satului şi ameninţă cu biciul cânii domnului Cascabel.  Acesta se repezi numaidecât înaintea baronetului, luînd apărarea cânilor săi.

Sir Edward Turner, care vorbea foarte corect franţuzeşte, îşi dădu imediat seama cu cine avea de-a face şi, lăsând frîu liber insolenţei, nu se sinchisi să-i trateze ‘la modul britanic’ pe saltimbanc în particular şi pe compatrioţii lui în general. 

Vă închipuiţi cu uşurinţă ce simţea domnul Cascabel, pus într-o asemenea situaţie. Totuşi, întrucât nu dorea să se ajungă la o încurcătură neplăcută, şi încă pe pământ englez, ceea ce putea aduce după sine necazuri, bunăoară întârzierea călătoriei, se stăpâni

şi răspunse pe un ton destul de cuviincios:  “Cânii dumitale i-au atacat întâi pe ai mei, domnule!  “Ba ai dumitale,” ripostă baronetul, “câni de măscărici! Nu merită decât muşcături şi

lovituri de bici.” “Domnule,” reluă César Cascabel înflăcărindu-se în ciuda hotărârii de a-şi păstra

calmul, “îţi atrag atenţia că asemenea vorbe nu fac cinste unui gentleman!”  “Şi totuşi, ăsta-i singurul răspuns ce se cuvine unui om de teapa dumitale!”  “Domnule, eu sunt politicos, iar dumneata eşti un bădăran.” “Ah! Bagă de seamă! îndrăzneşti să-l înfrunţi pe baronetul Sir Edward Turner?” Domnul Cascabel fu cuprins de mânie şi, cu faţa palidă, cu ochi arzători, cu pumnii

strânşi ameninţător, tocmai se îndrepta spre baronet când sosi în fugă Napoléone. “Haide, tată,” zise ea, “te cheamă mama.” Cornelia îşi trimisese fiica să-l convingă pe domnul Cascabel să intre în Belle-

Roulotte. “Numaidecât,” răspunse acesta, “spune-i maică-ti să aştepte până termin cu

gentlemanul ăsta, Napoléone!” Auzind numele, baronetul izbucni într-un rîs cât se poate de dispreţuitor, “Napoléone,” repeata baronetul întruna. Napoléone, puştoaica asta? Numele

monstrului care...” Era mai mult decât putea suporta domnul Cascabel. Înaintă cu braţele încruţişate

aproape să-l atingăpe baronet. “Mă insulţi! Zise. “Te insult eu pe... dumneata?” 

“Pe mine şi pe marele bărbat care n-ar fi avut ce allege din insula voastră dacă ar fi debarcat!”

“Nu zău?”

“Ar fi înghiţit-o ca pe-o stridie!” 

“Măscărici afurisit,”strigă baronetul.

Se trase puţin îndărăt luând poziţia boxerului aflat in defensivă.

“Da, mă insulţi domnule baronet, şi ai să-mi dai socoteală.

“Să dau socoteală unui saltimbanc?

“Jignindu-l, ţi l-ai făcut egal! Şi-o să ne batem cu sabia, cu pistolul cu spada, cu ce doreşti, chiar şi cu pumnii! 

“De ce nu cu nişte pocnitori, ca paiaţele dumitale în arenă,” ripostă baronetul.

“Apără-te...”

“Să mă bat cu unul care colindă prin bâlciuri?” 

“Chiar aşa! ţipă domnul Cascabel ajuns în culmea furiei. Aşa, te baţi sau te dai bătut.” 

Şi, fără să se gândească atunci că adversarul său avea desigur avantajla box în care englezii excelează era să se repeadă asupra lui când interveni Cornelia în persoană.

În aceeaşi clipă sosiră în grabă câţiva ofiţeri din regimentul lui Sir Edward Turner, camarazii săi de vânătoare. Alăturându-se baronetului, erau hotărâţi să nu-l lase să se compromită ‘cu un asemenea specimen’ copleşiră cu invective familia Cascabel. Injuriile nu o impresionară deloc pe impunătoarea Cornelia cel puţin în aparenţă. Se mulţi să-i arunce lui Sir Edward Turner o privire nu tocmai liniştitoare pentru cel ce i-a insultat soţul.