Jean, Cuişoarăşi Sandre tocmai soseau şi ei iar disputa ameninţa să degenereze în bătaie. Doamna Cascabel strigă:

“Haide, César, şi voi copii, veniţi încoace. Toată lumea în rulotă, şi cât mai repede.” 

Şi o spuse pe un ton atât de poruncitor încât nimeni nu-şi premise să nu se supună ordinului.

Vai de seara petrecută de domnul Cascabel! Nu-şi putea potoli mânia. El cu onoarea rănită, lovit în persoana marelui său erou. Insultat de un englez. Dorea să se ducă să-l caute, să se bată cu toţi camarazii lui de arme, cu toţi ticăloşii din Satul Ticăloşlor!

Iar copii lui abia aşteptau să-l însoţească. Pânăşi Cuişoară, care repeta întruna că ar mânca nasul unui englez, dacă nu cumva urechea! 

Cornelia avu de luptat nu glumă până ce să-i potolească pe turbaţii aceia. Ea recunoştea, la urma urmei, că Sir Edward Turner era cel culpabil. Nu putea nega faptul că

mai întâi soţul ei apoi toată familia fuseseră trataţi cât se poate de necuvincios, cum nu se cuvenea să fie tratat nici măcar ultimul din comedianţi.

Totuşi, nedorind ca situaţia să se înrăutăţească, nu cedă deloc; ţinu piept furtunii şi, când soţul ei îşi exprimă dorinţa de a-i trage baronetului o mamă de bătaie, îi răspunse:

“Îţi interzic, César!” 

Iar domnul Cascabel, rozându-şi frâul, trebui să se supună poruncii, soţiei sale. 

Cât ar fi dorit Cornelia să se facă mai repede dimineaţă, să se vadă odată plecaţi din satul acela blestemat! N-ar fi fost liniştită decât atunci când întreaga familie urma să se găsească mai la nord cu câteva mile. Şi, ca să fie sigură că nimeni n-avea să iasă peste noapte, nu numai că zăvori cu grijă uşa vehiculului, dar mai şi rămase afară, să stea de pază.

A doua zi, 27 mai, la orele trei dimineaţa, Cornelia trezi pe toată lumea. Pentru mai multă siguranţă, dorea să plece înainte de aurora dimineţii, când toţi, indieni şi englezi deopotrivă, dormeau încă. Era cel mai bun mijloc de a împiedica înfruntarea să reînceapă şi mai vârtos. Pânăşi la ora aceea mică – amănunt de reţinut – se părea că femeia era extrem de grăbită să ridice tabăra. Foarte agitată, cu privirea neliniştită, aruncându-şi în stânga şi-n dreapta ochii îngrijoraţi, îi zorea, îi dojenea, îi lua la rost pe soţul ei, pe copii şi pe Cuişoară, fiindcă nu se grăbeau aşa cum i-ar fi plăcut ei.

“Peste câte zile trecem frontiera? îl întrebă pe ghid.

“Peste trei, dacă nu întârziem pe drum, răspunse Ro No.

“La drum,” exclamă Cornelia. “Măcar dacă ne-am vedea odată plecaţi!”

N-ar trebui, totuşi, să ne închipuim că domnul Cascabel înghiţise insultele din ajun. Era greu pentru un normand, tot atât de francez pe cât pe patriot, să plece din sat fără să-i plătească baronetului ce i se cuvenea.

“Iată ce înseamnă, spunea, să pui piciorul într-o ţară a lui John Bull.” 

Dar, cu toate că ar fi vrut să dea o raită în direcţia satului, sperând să-l

întâlnească pe, sir Edward Turner, cu toate că arunca dese priviri spre obloanele închise ale casei unde locuia acel gentleman, nu îndrăznea să se îndepărteze de cumplita Cornelia. Ea nu-l slăbea o clipă.

“Unde te duci, César? Stai aici, César! îţi interzic să te mişti din loc, César!” 

Numai asta auzea domnul Cascabel. Niciodată nu fusese dominat în felul acesta de minunata şi impunătoarea sa muiere. 

Din fericire, datorită poruncilor repetate, pregătirile se făcură rapid, iar caii îşi reluară locul în hamuri. La patru dimineaţa, cânii, maimuţa şi papagalul, soţul, băieţii şi fetiţa, cu toţii erau instalaţi în Beile-Roulotte. Cornelia se aşezase în faţă. Apoi, îndată ce Cuişoară şi călăuza îşi luară în primire locurile înaintea cailor, fu dat semnalul de plecare. 

După un sfert de oră, Satul Ticăloşilor dispărea îndărătul lizierei de copaci mari care-l înconjurau ca un brâu. Abia atunci începeau să apară aurora dimineţii.