Era linişte deplină. Nici o fiinţă nu se vedea pe câmpia întinsă, prelungită spre nord.

În sfirşit, când avură certitudinea că plecaseră fără să-i fi observat nimeni din sat, că nici indienii şi nici englezii nu intenţionau să le taie drumul, Cornelia răsuflă uşurată; fapt pentru care soţul ei se simţi, poate, uşor ofensat.

“Prin urmare, îţi era frică de indivizii ăia, Cornelia,” întrebă el.

“Foarte mult,” se mulţumi ea să răspundă.

Următoarele trei zile s-au scurs fără nici un incident şi, aşa cum anunţase călăuza, ajunseră la capătul Columbiei britanice. 

Trecând cu bine frontiera cu Alaska, Belle-Roulotte făcu un nou popas.

În locul acela nu le rămânea decât să-l plătească pe indian, care se arătase pe cât ,de zelos, pe atât de credincios, şi să-i mulţumească pentru servicii. Apoi Ro No îşi luă rămas bun de la familie, după ce mai întâi le arătase în ce direcţie să meargă ca să ajungă pe drumul cel mai scurt la Sitka, în capitala posesiunilor ruseşti.

Acum, când nu se mai aflau pe teritoriu englez, domnul Cascabel ar fi trebuit să se simtă mai în largul său. Dar nici vorbă de aşa ceva! După trei zile, tot nu-şi revenise de pe urma întâmplării petrecute în Satul Ticăloşilor, îi stătea ca un ghimpe în inimă. Aşa că nu se putu abţine să nu-i spună Corneliei:

“Trebuia să mă fi lăsat să mă întorc şi să-mi închei socotelile cu mylordul ăla.

“Povestea-i rezolvată, César,” răspunse simplu doamna Cascabel. 

Era, într-adevăr, rezolvată, şi încă bine de tot. În timpul nopţii, când toţi ai casei dormeau, Cornelia dăduse târcoale pe lângă locuinţa baronetului. Văzându-l că iese şi se îndreaptă spre locul de pândă, îl urmărise câteva sute de paşi. Iar odată intrat în pădure, ‘locul întâi la concursul din Chicago’ îi administra o bătaie zdravănă, în stare să lase lat un bărbat, învineţit tot, Sir Edward Turner nu-şi reveni decât a doua zi şi fu nevoit să poarte încă mult timp semnele întâlnirii sale cu femeia aceea drăguţă.

“Ah, Cornelia... Cornelia,” exclamă soţul ei, strângând-o în braţe, “mi-ai salvat onoarea... Ai fost cu adevărat demnă de numele Cascabel!” 

 

 

IX

PE AICI NU SE TRECE

 

Alaska este acea parte a continentului care se află în nord-vestul Americii de Nord, între paralelele cincizeci şi douăşi şaptezeci şi două de grade. Prin urmare, e tăiată de-a curmezişul de linia cercului polar arctic, care continuă peste strâmtoarea Bering. 

Priviţi mai cu atenţie harta şi veţi distinge destul de clar forma unei căpăţâni cu barbişon. Fruntea este cuprinsă între capul Lisabona şi capul Barrow; orbita ochiului e golful Kotzebue; nasul e capul Prinţul de Wales; gura e golful Norton, iar tradiţionalul barbişon e peninsula Alaska, prelungită cu şirul insulelor Aleutine, care se avântă în Oceanul Pacific. Căpăţâna se termină cu Munţii Coastei, ale căror ultime pante pier în Oceanul îngheţat.

Acesta e ţinutul pe care Belle-Roulotte urma să-l traverseze oblic pe o distanţă de şase sute de leghe.

Se înţelege că Jean studiase cu grijă harta, munţii, apele, conformaţia litoralului şi, în fine, traseul pe care îl aveau de parcurs. Pe tema asta ţinuse chiar o scurtă conferinţă ascultată de familia lui cu cel mai viu interes. 

Datorită strădaniilor sale, toţi ştiau – pânăşi Cuişoară – că acel ţinut, situat în extremul nord-vestic al continentului american, fusese vizitat mai întâi de ruşi, apoi de francezul Laperouse şi de englezul Vancouver, iar la urmă de americanul 

Mac Clure cu prilejul expediţiei organizate de el în căutarea lui Sir John Franklin.

În realitate, era o regiune cunoscută deja – chiar dacă numai parţial – ca urmare a călătoriilor lui Frederic Whimper şi a colonelului Bulxley, în 1865, când se punea problema instalării unui cablu submarin între lumea veche şi cea nouă, prin strâmtoarea Bering. Până atunci provincia Alaska nu fusese străbătută decât de reprezentanţii firmelor specializate în comerţul cu piei şi blănuri.

În timpul acela reapăruse în politica internaţională celebra doctrină a lui Monroe, după care America trebuia să aparţină în întregime americanilor. Cum coloniile Marii Britanii “Columbia şi Dominionul “nu le puteau reveni decât într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, poate că Rusia avea să consimtă să cedeze Uniunii, Alaska, asta însemnând un teritoriu de patruzeci şi cinci de mii de leghe pătrate, în acest sens fură purtate serioase tratative cu guvernul Rusiei.

În Statele Unite, domnul Steward, secretarul de stat, fu mai întâi luat peste picior când emise pretenţia de a se obţine această Walrussia, – tărâm al focilor –, cu care se părea că Republica n-avea ce să facă. Totuşi, insistenţele domnului Steward, servite de o încăpăţânare tipică de yankeu, făcură ca în 1867 lucrurile să fie foarte avansate.