Dacă în ziua aceea ‘ca în toate zilele, de altfel’ tatăl, mama şi copiii mâncară cu o poftă nemaipomenită, lucrul era cât se poate de justificat de împrejurări.

După masă, domnul Cascabel le spuse cu o voce solemnă, pe care o folosea pentru reclamele sforăitoare, destinate publicului:

“Mâne, copii, părăsim Sacramento, acest oraş remarcabil, şi pe distinşii săi locuitori, cu care nu putem decât lăuda, oricare le-ar fi coloarea, roşie, neagră sau albă. Dar Sacramento e în California şi California e în America, iar America nu-i în Europa. Of, patria e patrie, iar Europa înseamnă Franţa, şi nu-i prea din timp ca Franţa să ne revadă ‘între zidurile ei’, după o absenţă prelungită ani şi ani. Am făcut avere? La drept vorbind, nu! Şi totuşi, avem ceva dolari care o să facă bună impresie în cufărul nostru, atunci când

o să-i schimbăm în aur ori în argint franţuzesc. O parte din sumă o s-o folosim pentru traversarea Atlanticului cu vasele rapide de sub pavilionul nostru tricolor, odinioară purtat de Napoleon din capitală în capitală... În sănătatea ta, Cornelia!” 

Doamna Cascabel se înclină în faţa acestei dovezi de prietenie pe care i-o dădea adesea soţul ei, ca pentru a-i mulţumi că-i dăruise nişte copii de talia lui Hercule şi Alcide.

Apoi el reluă:

“Beau şi pentru reuşita călătoriei noastre. Fie ca vânturi favorabile să ne umfle pânzele!”

Se opri ca să mai toarne fiecăruia câte un ultim pahar din excelentul sherry. 

“Tu, Cuişoară, poate o să-mi spui că după ce plătim drumul n-o să ne mai rămână nimic în casa de bani? ” 

“Nu, patroane... dacă nu cumva biletele de vapor, adăugate biletelor pe căile ferate... ”

“Eh, căile ferate, aceste rail roads, cum spun yankeii! ” exclamă domnul Cascabel. “Doar nu suntem atât de naivi şi de necugetaţi încât să mergem pe calea ferată! Am de gând să economisesc cheltuielile de transport de la Sacramento la New York, folosindumă de casa noastră pe roţi. Presupun că vreo câteva-sute de leghe nu sunt în stare să sperie familia Cascabel, care are obiceiul să hoinărească peste tot prin lume. 

“De bună seamă!” răspunse Jean.

“Şi cu ce bucurie o să revedem Franţa!” zise doamna Cascabel.

“Franţa noastră, pe care voi, copii, n-o cunoaşteţi, ” reluă domnul Cascabel,

”căci voi v-aţi născut în America. Frumoasa noastră Franţă, o s-o vedeţi în sfârsit! Ah, Cornelia, ce plăcere pentru tine, o provensală, şi pentru mine, un normand, după douăzeci de ani de absenţă! ”

“Aşa-i, César, aşa-i!”

“Vezi tu, Cornelia, acum aş refuza chiar şi un angajament la teatrul Barnum, de mi s-ar oferi. Să amân întoarcerea? Niciodată! Aş pleca pânăşi în mâni. Suntem bolnavi de dorul ţării şi doar întorcându-ne în ţară o să ne vindecăm. Nu cunosc alt leac. ”

César Cascabel spunea adevărul. El şi soţia lui n-aveau decât un singur gând: să se întoarcă în Franţa, şi ce bucurie că puteau s-o facă acum, când banii nu le lipseau! 

“Aşadar, plecăm mâne, ” spuse domnul Cascabel. 

“Şi poate că asta o să fie ultima noastră călătorie, ” adăugă Cornelia.

“Eu nu ştiu decât o singură ultimă călătorie, Cornelia! ” Răspunse soţul ei cu demnitate. Aceea pentru care nu primeşti bilet de întoarcere.

“Fie, César, dar înaintea aceleia nu ne mai şi odihnim, după ce facem avere?” 

“Să ne odihnim, Cornelia? Niciodată! Nu vreau avere, dacă averea duce la trândăvie! Crezi cumva că ai dreptul să laşi nefolosite talentele cu care natura te-a binecuvântat din plin? Îţi închipui că eu pot trăi cu braţele încrucişate, riscând să-mi pun în pericol elasticitatea articulaţiilor? Îi vezi tu pe Jean lăsându-şi baltă exerciţiile de echilibristică, pe Napoléone renunţând la dansul pe sârma întinsă, cu sau fără balansier, pe Sandre lipsind din vârful piramidei umane, ori chiar pe Cuişoară nemaiîncleştându-şi la comandă palmele ca să distreze publicul? Nu, Cornelia! Spune-mi mai bine că ploaia o să stingă soarele, că peştii au să sece mările, dar nu-mi spune că va veni vreodată ora de odihnă pentru familia Cascabel! ” 

De-acum, mai rămâneau doar de terminat pregătirile, ca să poată porni la drum a doua zi, de cum avea să răsară soarele în Sacramento. 

Asta şi făcură toată după-amiaza. Nu-i nevoie să mai spunem că faimosul cufăr fusese pus la loc sigur, în ultimul compartiment al vehiculului. 

“În felul acesta,” spuse domnul Cascabel, “o să-l putem păzi zi şi noapte”.

“Hotărât, César, cred că ai avut o idee bună, ” aprecie Cornelia. “Nu-mi pare rău după banii pe care i-ai dat pe cufăr.”

“Poate că-i un pic cam mic, draga mea, dar o să cumpărăm unul mai mare... dacă i se umflă prea mult conţinutul!”

 

 

II

FAMILIA CASCABEL

 

“Cascabel este nume celebru, ba chiar ilustru în cele cinci părţi ale lumii şi ‘în alte locuri’,” spunea cu mândrie cel care-l purta cu atâta cinste. 

César Cascabel, originar din Pontorson, în inima Normandiei, era dedat la toate vicleniile, şiretlicurile şi dibăciile ţinutului normand, însă, oricât de şmecher şi de abil ar fi fost, rămâne ca un om cinstit şi nu trebuia confundat cu membrii, deseori suspecţi, ai corporaţiei scamatorilor. Cap de familie, compensa prin virtuţi proprii originea sa umilă şi mizeriile profesiei sale. În timpul acela, domnul Cascabel avea exact etatea pe care o arăta, patruzeci şi cinci de ani, nici mai mult, nici mai puţin.