“Frumoasă încurcătură,” zise Cornelia, clătinând din cap.

“Chiar minunată, adăugă domnul Cascabel. Suntem în impas, într-o fundătură.

Haide, bătrâne luptător în arenele publice, oare nu mai ai resurse care să te scoată deasupra nenorocului? O să te laşi copleşit de ghinion? Tu, saltimbanc dedat la toate farsele şi trucurile, n-o să izbuteşti acum să te descurci? Ţi s-a golit sacul cu şmecherii? Oare imaginaţia ta atât de bogată în născociri salvatoare n-o să învingăşi de data asta?

“Cesar, spuse Cornelia, din moment ce afurisiţii ăia de agenţi erau acolo tocmai la ţanc ca să nu ne lase să trecem frontiera, hai să vorbim cu şeful lor.

“Şeful lor! exclamă domnul-Cascabel. Păi şeful lor e guvernatorul Alaskăi, vreun colonel rus tot atât de încăpăţânat ca şi subalternii lui, şi care o să ne trimită la dracu!

“De altfel, precis îşi are reşedinţa la Sitka, remarcă Jean, şi tocmai la Sitka nu ne lasă să mergem. . 

“Poate că poliţaii ăştia n-or să aibă nimic împotrivă să-l conducă pe unul dintre noi la guvernator, făcu o observaţie judicioasă Cuişoară.

“Ia te uită! Cuişoară are dreptate,” aprecie domnul Cascabel. “E o idee grozavă.”

“Dacă nu cumva e o idee proastă,” adăugă Cuişoară corectivul obişnuit.

“Trebuie să încercăm, înainte de a ne întoarce din drum, zise Jean. Şi, dacă vrei, tată, mă duc eu...

“Nu, mai bine mă duc eu, spuse domnul Cascabel. Sitka e departe de graniţă?

“Vreo sută de leghe, răspunse Jean.

“Înseamnă că peste vreo zece zile aş putea fi din nou în tabără. Să aşteptăm până mâne şi-o să ne încercăm norocul. 

A doua zi, cum se crăpă de ziuă, domnul Cascabel porni să-i caute pe agenţi, îi găsi repede şi uşor, întrucât rămăseseră de veghe în preajma vehiculului. 

“Iar dumneata? îi strigară pe un ton ameninţător.

“Iar eu,” răspunse domnul Cascabel cu cel mai încântător surîs de care era în stare. 

Şi, cu tot felul de amabilităţi la adresa administraţiei ruse, le aduse la cunoştinţă că ar dori să fie condus la excelenţa sa guvernatorul din Alaska. Se oferea să plătească cheltuielile de deplasare ale ‘onorabilului funcţionar’ care ar fi fost de acord să-1 însoţeascăşi lăsă chiar să se întrevadă perspectiva unei frumoase gratificaţii în monedă curentă pentru acel om generos şi devotat care... şi aşa mai departe. 

Propunerea eşua. Nici măcar perspectiva frumoasei gratificaţii n-avu succes. Poate că agenţii, încăpăţânaţi ca nişte vameşi şi îndărătnici ca nişte perceptori de dări, începuseră chiar să vadă ceva foarte suspect în insistenţa aceea de a trece frontiera Alaskăi. Aşa că unul din ei îi dădu ordin să se retragă chiar în momentul acela, adăugând:

“Dacă vă mai prindem pe teritoriul rusesc, nu la Sitka o să fiţi dus, ci în fortul cel mai apropiat.

Nu fără nişte bruftuluieli, domnul Cascabel fu condus cu promptitudine înapoi la Belle-Roulotte, iar pe faţa lui descumpănită ceilalţi putură citi că eşuase.

Oare locuinţa mobilă a familiei Cascabel era pe cale de a se preface într-una sedentară? Luntrea care îl purta pe saltimbanc şi norocul său era oare gata să eşueze la frontiera columbo-alaskiană precum o navă pe care marea, retrăgându-se, o lasă pe uscat în mijlocul stâncilor? Adevărul e că uşor puteai crede acum una ca asta. 

Ce tristă fu ziua scursă în asemenea condiţii, şi la fel următoarele, trecute fără ca familia să poată lua o hotărâre! . 

Din fericire, alimentele nu le lipseau; mai aveau o provizie serioasă de conserve, pe care socotiseră căşi-o vor reface la Sitka. În plus, împrejurimile gemeau de vânat. Trebuia doar ca Jean şi Wagram să aibă grijă să nu se aventureze în afara teritoriului columbian. Altfel băiatul s-ar fi ales cu confiscarea puştii şi cu o amendă în folosul fiscului rusesc.

Domnul Cascabel şi ai săi fură cuprinşi de o cumplită amărăciune. Părea căşi animalele o împărtăşeau. Jako flecărea mai puţin ca de obicei. Cu coada atârnată, cânii scoteau lungi lătrături neliniştite.