John Bull nu-şi mai dădea osteneala să facă giumbuşlucuri şi să se strimbe. Numai Vermout şi Gladiator lăsau impresia că acceptă cu plăcere situaţia, neavând altceva de făcut decât să pască iarba grasăşi proaspătă de pe platoul înconjurător,

“Trebuie, totuşi, să luăm o hotărâre! spunea uneori domnul Cascabel, încrucişând braţele. 

Desigur, dar care? Care anume? Iată ceva ce n-ar fi trebuit să-l pună deloc în încurcătură pe domnul Cascabel, fiindcă, la drept vorbind, nu avea de ales: era nevoit să se întoarcă din drum, din timp ce înainte nu putea merge. Să renunţe la călătoria prin vest, după ce o porniseră cu atâta hotărire! Să revină pe blestematul pământ al Columbiei britanice, ca apoi s-o ia peste preriile din Far West până la ţărmul Atlanticului! Iar odată ajunşi la New York, ce aveau să facă? Poate că nişte suflete milostive le-ar fi deschis o subscripţie ca să ajute familia să se repatrieze? Ce umilinţă pentru nişte oameni cumsecade, care trăiseră întotdeauna din munca lor, care nu întinseseră niciodată mâna – să coboare până acolo încât să primească de pomană! Ah! Unde erau pungaşii aceia mizerabili care le furaseră mica avere în trecătorile Sierrei Nevada! 

“Dacă nu-i spânzură în America, nu-i strangulează în Spania, nu-i ghilotinează în Franţa ori nu-i trag în ţeapă în Turcia, înseamnă că nu mai există dreptate pe lumea asta,” spunea mereu domnul Cascabel. 

În sfârşit, se hotărî.

“Mâne plecăm, spuse el în seara zilei de 4 iunie. Ne întoarcem la Sacramento şi apoi...

Nu-şi termină fraza. Aveau să vadă la Sacramento. De altfel, totul era pregătit pentru plecare. Mai trebuiau doar înhămaţi caii şi întorşi în direcţia sud.

Ultima seară petrecuta pe frontiera Alaskăi fu şi mai tristă. Fiecare stătea în colţul lui, fără să scoată o vorbă. Era întuneric beznă. Nori mari brăzdau cerul în neorinduială, semănând cu nişte sloiuri în derivă; un vânt puternic îi împingea spre est. Nu se zărea nici

o stea, iar luna nouă tocmai dispărea după munţii înalţi care se profilau la orizont.

Era în jur de ora nouă seara când domnul Cascabel porunci tuturor să meargă la culcare. A doua zi urmau să plece înainte de a se lumina. Belle-Roulotti avea să se angajeze din nou pe drumul urmat încoace de la Sacramento şi, chiar fără călăuză, nu lear fi fost prea greu să se descurce. Ajunşi la izvoarele rîului Frazer, le rămânea doar să coboare în lungul văii până la frontiera cu teritoriul Washington. Prin urmare, Cuişoară se pregătea să închidă uşa primului compartiment, după ce le spusese noapte bună celor doi câni, când se auzi foarte aproape o bubuitură.

“Pare să fie un foc de armă,” strigă domnul Cascabel. 

“Da, cineva a tras,” răspunse Jean.

“Vreun vânător, fără îndoială,” zise Cornelia.

“Vânător, pe bezna asta,” întrebă Jean. Nu-mi vine a crede. 

În momentul acela răsună a doua împuşcătură, urmată de strigăte.

 

 

X

KAYETTE

 

La auzul strigătelor, domnul Cascabel, Jean, Sandre şi Cuişoară se năpustiră afară din vehicul.

“Pe acolo, spuse Jean, arătând spre liziera unei păduri întinse de-a lungul frontierei. 

“Să mai ascultăm,” propuse domnul Cascabel. 

Însă fără succes, deoarece nu se mai auzi nici un strigăt şi nici o bubuitură nu urmă celorlalte două.

“O fi vreun accident,” întrebă Sandre.

“În orice caz,” răspunse Jean, “e sigur că erau strigăte de ajutor. Pe undeva, pe acolo, e cineva în pericol...”

“Trebuie să-i săriţi, în ajutor,” zise Cornelia. 

“Da, copii, să mergem,” hotărî domnul Cascabel. “Înarmaţi-vă bine.”

La urma urmei, se putea-să nu fie un accident. Se putea ca vreun călător să fi fost victima unui atentat pe frontiera Alaskăi.