Copil pribeag, în toată puterea cuvântului, leagăn îi fusese bocceaua pe care taică-său o purta pe umeri, alergând de la un bâlci la altul şi de la un iarmaroc la altul prin provincia normandă. Murindu-i mama la scurt timp după ce el văzuse lumina zilei, fu primit de milă într-o trupă de bâlci câţiva ani mai târziu, când îi murise şi tatăl. Acolo îşi petrecu copilăria, făcând tumbe, răsuciri şi salturi periculoase, stând cu capul în jos şi picioarele în aer. Mai târziu deveni, pe rând, clovn, gimnast, acrobat, fărâmător de lanţuri, până în clipa când, ajuns tată a trei copii, s-a numit director al acestei mici familii pe care o crease împreună cu doamna Cascabel, născută Cornelia Vadarasse, din Martigues, în Provenţa.

Inteligent şi ingenios, plin de o remarcabilă vitalitate, de o iscusinţă ieşită din comun – calităţile sale morale nu erau deloc mai prejos decât cele fizice. Fără îndoială că pe piatra care se rostogoleşte nu creşte muşchiul, dar în schimb ea se freacă de drumul aspru, se şlefuieşte, îşi toceşte părţile ascuţite, se face rotundăşi lucioasă. Aşa şi cu César Cascabel: de patruzeci şi cinci de ani, de când se vântura prin lume, se frecase, se şlefuise şi se rotunjise atât de bine, încât ştia tot ce se poate şti despre viaţă, nu se mira de nimic şi nimic nu-l încânta peste măsură, întrucât prin Europa umblase dintr-un bâlci în altul şi se simţise în America la fel de bine ca în coloniile olandeze şi spaniole, înţelegea aproape toate limbile, le vorbea mai mult sau mai puţin corect, ‘pânăşi pe cele pe care nu le cunoştea’, cum obişnuia să spună el însuşi, căci nu se jena să se exprime prin gesturi atunci când îi lipseau cuvintele.

César Cascabel avea cu ceva peste medie ca înălţime, piept viguros, picioare suple, o faţă cu maxilarul inferior proeminent – semn de energie, cap puternic cu părul aspru şi încâlcit, marcat de arsura soarelui şi a vânturilor de pretutindeni, mustaţă scurtă sub nasul

bine clădit, favoriţi retezaţi pe jumătate pe obrajii cu pielea roşiatică, ochi albaştri, foarte vii şi pătrunzători, cu privirea excelentă. În sfârşit, o gură care îşi păstrase toţi dinţii, în faţa publicului era un Frederic Lemaître ( Frederic Lemaître (1800 - 1876), actor francez de dramă romantică, foarte popular în timpul lui Jules Verne) cu gesturi largi şi poze fanteziste, cu fraze declamatorii, dar în particular un om foarte simplu, foarte natural, adorându-şi familia. 

Se bucura de o sănătate perfectăşi, dacă etatea nu-i mai îngăduia acum să practice meseria de acrobat, rămânea remarcabil în exerciţiile de forţă, care ‘solicită bicepşii’. În plus, avea un extraordinar talent de ventriloc, aşadar în acea veche îndeletnicire de comediant, care, după cum susţine episcopul Eustache, ajunge până la prezicătoarea din Endor (oraş din vechea Palestina, unde o prezicătoare celebră i-a prezis regelui Saul înfrângerea în bătălie şi moarte). Atunci când Cascabel voia, vocea îi cobora din gât în stomac. Ar fi putut, oare, să cânte singur un duet? Eh! Era destul să fie provocat!

În fine, ca să-i încheiem portretul, să mai reţinem faptul că César Cascabel avea slăbiciune pentru marii cuceritori – îndeosebi pentru Napoleon. Da! îl 

stima pe eroul primului imperiu tot atât de mult pe cât îi ura pe călăii săi, pe urmaşii lui Hudson Lowe ( (1769 - 1844 general englez însărcinat cu paza lui Napoleon după exilare insula Sfânta Elena în1815), John Bull (poreclă dată englezului în general, semnificând: greoi şi încăpăţânat) pe ticăloşii de John Bull. Napoleon era ‘omul lui.’ Aşa că n-ar fi dat niciodată spectacole în faţa reginei Angliei, ‘cu toate că-l rugase prin majordomul ei’, după cum povestea cu plăcere şi atât de des, că până la urmă ajunsese s-o creadăşi el. .

Şi totuşi, domnul Cascabel nu era un veritabil director de circ, un Franconi, un Rancy ori un Loyal, în fruntea vreunei trupe de călăreţi şi călăreţe, de clovni, de jongleri. Era un simplu comediant care se producea în pieţe, în aer liber pe timp bun, sub prelată când ploia. Cu meseria aceasta, căreia îi încercase şansele schimbătoare timp de un sfert de secol, câştigase, se spune, suma rotunjoară ce era acum închisă în lada cu cifru.

Câtă muncă, efort şi uneori mizerie însemna suma aceea! Dar ce era mai greu trecuse. Familia Cascabel se pregătea să se întoarcă în Europa. După ce cutreierase Statele Unite, urma să se îmbarce pe un pachebot francez sau american; pe unul englezesc –niciodată!

În fond, César Cascabel nu era neliniştit în nici o privinţă. Pentru el nu existau piedici, existau cel mult dificultăţi. Eschivarea şi priceperea de a se descurca în viaţă, erau punctul lui tare. Ar fi repetat bucuros după ducele de Dantzig, unul dintre mareşalii marelui său bărbat:

“Faceţi-mi o crăpătură, şi pătrund!”

Şi reuşise, într-adevăr, în destule situaţii dificile.

“Doamna Cascabel, născută Cornelia Vadarasse, o provensală pur sânge, n-are egal în ghicirea viitorului, regina femeilor excentrice, înzestrată cu toate graţiile sexului său, cu toate virtuţile ce fac cinste unei mame de familie, ieşită victorioasă din mari întreceri feminine, la Chicago, unde s-au înfruntat cele mai bune atlete din lume. 

Cu aceste cuvinte şi-o prezenta de obicei domnul Cascabel pe consoarta sa. Se căsătorise cu ea în urmă cu douăzeci de ani, la New York. Se consultase oare cu propriul său tată în legătură cu această căsătorie? Nu. Mai întâi pentru că nici tatăl său nu-i ceruse părerea când se însurase, zicea el, iar apoi fiindcă acel om de treabă nu mai era pe lume. Aşa că isprava aceea, trebuie s-o credem, s-a făcut simplu, fără formalităţile preliminare care în bătrâna Europă întârzie în chip atât de supărător unirea a două fiinţe făcute una pentru alta.

Într-o seară, la teatrul Barnum de pe Broadway, unde se afla ca spectator, César Cascabel a fost uluit de farmecul, de graţia cu care evolua o tânără acrobată franceză, domnişoara Cornelia Vadarasse, în exerciţiul de la bara fixă.