Să-şi alăture propriile talente de cele ale unei persoane încântătoare, să facă din două existenţe una singură, să întrezărească în perspectivă o familie de mici Cascabeli demni de tatăl şi de mama lor, toate acestea i s-au părut fireşti onestului saltimbanc. Iar să se repeadă pe scenă într-o pauză, să se prezinte Corneliei Vadarasse, să-i facă propunerile cele mai convenabile privitoare la căsătoria dintre un francez şi o franţuzoaică, să înştiinţeze un onorabil pastor aflat în sală, să-l conducă în foaier şi să-l roage să oficieze o căsătorie atât de potrivită, iată ce a mai urmat, împlinindu-se pe loc în preafericita ţară a Statelor Unite ale Americii! 

Şi oare sunt mai puţin reuşite căsătoriile făcute în mare grabă? În orice caz, a lui

César Cascabel cu Cornelia Vadarasse, urma să fie una dintre cele mai reuşite

câte s-au celebrat vreodată în întreaga lume. 

Pe timpul când începe această povestire, doamna Cascabel avea patruzeci de ani. O ţinută frumoasă, talia poate nu tocmai subţire, păr negru, ochi negri, gură surîzătoare şi plină de dinţi, ca şi a bărbatului său. Cât despre excepţionala sa vigoare, aceasta putea fi judecată după memorabilele lupte de la Chigaco, unde Cornelia obţinuse ‘cocul de aur’. Să mai adăugăm că ea îşi iubea şi acum soţul ca în prima zi, având o încredere totalăşi de neclintit în geniul acelui om ieşit din comun, una din cele mai remarcabile fiinţe pe care le-a dat vreodată pământul normand. 

Primul născut dintre băieţii acestui cuplu de artişti ai circului era Jean, ajuns acum la nouăsprezece ani. Lipsit de aptitudini pentru exerciţiile de forţă, pentru gimnastică, acrobaţii şi clovnerii, avea în schimb mâni de o nemaipomenită abilitate şi o privire ageră ce făceau din el un jongler graţios, elegant, deloc îngâmfat de propriile lui succese. Era blând şi meditativ, negricios ca maică-sa, dar cu ochi albaştri. Studios şi rezervat, încerca să-şi lărgească instrucţia unde şi când putea. Cu toate că nu se ruşina de meseria părinţilor săi, înţelegea că se puteau face şi lucruri mai bune decât demonstraţiile menite să distreze publicul şi îşi propunea să abandoneze circul îndată ce aveau să ajungă în Franţa. Dintr-o profundă stimă pentru tatăl şi mama sa, era însă deosebit.de rezervat cu privire la acest subiect. Şi, de altfel, cum şi-ar fi putut face o altă situaţie în lume? 

Al doilea băiat – ah, acesta, penultimul născut, gimnastul trupei, era produsul logic al cuplului Cascabel. Doisprezece ani, iute ca o pisică, sprinten ca o maimuţă, vioi ca un ţipar, un mic clovn cu înălţimea de trei picioare şi şase degete, venit pe lume făcând saltul mortal – dacă e să-l credem pe tată – un ştrengar vârât în tot felul de glume şi de farse,

gata oricând să dea replică, dar bun din fire, chiar şi atunci când îşi merita scatoalcele primite cu zâmbetul pe buze, findcă nu i se dădeau niciodată din prea multă supărare.

S-a băgat de seamă că pe băiatul cel mare al familiei Cascabel îl chema Jean. De ce acest nume? Pentru că aşa dorise mama, în amintirea unuia dintre înaintaşii ei, Jean Vadarasse, marinar din Marsilia înghiţit de Marea Caraibilor – şi de care ea era tare mândră. Fireşte că tatăl; având norocul să-l cheme César, ar fi preferat alt nume, mai istoric, mai potrivit cu admiraţia lui secretă pentru războinici. Dar n-ar fi vrut să-şi contrazică soţia la naşterea primului lor copil şi acceptase numele Jean, propunându-şi săşi ia revanşa dacă va mai avea un băiat.

Asta s-a şi întâmplat, jar al doilea fiu a fost botezat Alexandre, după ce era cât pe ce săl cheme Hamilcar Attila sau Hannibal. În familie i se spunea Sandre. 

După primul şi al doilea băiat, familia s-a mărit cu o fetiţă, iar pe această fetiţă, căreia doamna Cascabel ar fi vrut să-i spună Hersilla, au botezat-o Napoléone, în cinstea martirului din insula Sfânta Elena. 

Napoléone avea atunci opt ani. Era un copil drăguţ, care promitea să devină o fată foarte frumoasăşi de fapt avea să-şi şi ţină promisiunea. Blondă, cu pielea roz, cu o fizionomie mobilă, plină de vioiciune, era deosebit de graţioasăşi de isteaţă. Exerciţiile pe sârmă nu mai aveau secrete pentru ea; picioruşele îi alunecau şi jucau pe firul întins de parcă fetiţa, uşoară ca un fulg, ar fi avut aripi, s-o susţină în aer.

Se înţelege că Napoléone era răsfăţata familiei. Toţi o adorau, şi era într-adevăr adorabilă. Mamei îi plăcea să-şi închipuie că fetiţa va face într-o bună zi o partidă excelentă. Nu-i oare şi aşa ceva înscris în sorţii unei vieţi nomade, de saltimbanc?

N-ar putea, prin urmare, Napoléone, ajunsă o domnişoară tânărăşi frumoasă, să întâlnească un prinţ dispus să se îndrăgostească de ea şi s-o ia de soţie?

“Ca în basme?” Întreba domnul Cascabel, mai realist decât nevastă-sa.

“Nu, César, ca în realitate.”

“Vai, Cornelia, a trecut timpul când regii se însurau cu păstoriţele şi, de altminteri, nu ştiu dacă astăzi păstoriţele ar mai vrea să se mărite cu nişte regi.”

Asta era familia Cascabel, tata, mama şi trei copii. Poate că n-ar fi stricat să-l aibăşi pe al patrulea, pentru acele piramide umane în care artiştii se caţără unii pe umerii celorlalţi într-un număr cu soţ. Dar al patrulea n-a mai venit. 

Din fericire, era acolo Cuişoară, gata să-şi dea concursul în spectacolele extraordinare.

De fapt, Cuişoară completa bine echipa Cascabel. Trupa era familia lui.