Făcea parte din ea cu drepturi depline, cu toate că era american de origine. Unul dintre nenorociţii fără părinţi, născuţi nu se ştie pe unde – abia dacăştiu şi ei – şi crescuţi prin mila lumii, mâncând pe apucate, sfârşind bine când sunt firi sănătoase, când o natură cinstită îi ajută să reziste exemplelor rele din jur şi proastei influente a mizeriei. N-ar trebui oare să avem puţină îndurare faţă de aceşti sărmani dacă de cele mai multe ori sunt împinşi să facă rău ori să sfârşească rău ei înşişi?

Nu era cazul lui Ned Harley, căruia domnul Cascabel găsise de cuviinţă să-i dea porecla de Cuişoară. De ce? Mai întâi pentru că era subţire ca un cui, şi apoi, fiindcă avea sarcina de a primi în deschiderea spectacolului mai multe ‘floricele’cu cinci degete decât cresc într-un an întreg pe vreun arbust din familia cruciferelor! 

Cu doi ani în urmă, când domnul Cascabel îl întâlnise pe acest nefericit, Ned Harley era muritor de foame. Trupa de acrobaţi din care făcea parte tocmai se destrăma, după ce fusese abandonată de director. El era unul dintre ‘menestreli’. Tristă ocupaţie, chiar dacă ‘îi dă să mânce’ mai mult sau mai puţin celui care o practică. Să te mâzgăleşti cu cremă de ghete ca să te faci ‘negru’, cum se spune, să te îmbraci în costum negru, cu vestă albă şi cravată la fel, şi să cânţi cântece groteşti zdrăngănind dintr-o vioară caraghioasă în compania a patru sau cinci indivizi de aceeaşi teapă, ce servici mai era şi ăsta? Ei bine, Ned Harley tocmai şi-o pierdea şi fusese cât se poate de fericit când se întâlnise cu Providenţa în persoana domnului Cascabel. 

Mai exact, acesta tocmai îşi concedia măscăriciul, cel ce juca îndeosebi rolurile de prostănac din scenele de paradă. Aţi putea crede? Bufonul acela se dăduse drept american şi era de fapt englez! Un John Bull în trupa ambulantă! Un compatriot de-al călăilor care... Cunoaşteţi povestea, într-o zi, domnul Cascabel a aflat întâmplător de ce naţionalitate era intrusul.

“Domnule Waldurton, i-a spus, întrucât eşti englez, ai s-o ştergi imediat, dacă nu vrei să-ţi trag un picior în spate, cât îi fi de măscărici!

Si, cât era el de măscărici, domnul Waldurton ar fi căpătat piciorul în locul vizat, dacă nu se grăbea s-o şteargă.

Cuişoară fusese primit în locul lui. Fostul menestrel se angaja să facă de toate, de la parada în scenă până la ţesălatul cailor şi gătit, atunci când era nevoie să i se dea o mână de ajutor Corneliei. Se înţelege că vorbea franţuzeşte, dar cu un accent destul de pronunţat. Pe scurt, era un băiat care-şi păstrase inocenţa, cu toate că ajunsese la treizeci şi cinci de ani; pe cât de vesel când atrăgea publicul cu caraghioslâcurile sale, pe atât de melancolic în viaţa de toate zilele. Vedea mai ales partea neplăcută a lucrurilor şi nimic nu-l surprindea cu adevărat, căci era greu să-l socoţi printre fericiţii acestei lumi. Capul ascuţit, faţa prelungăşi trasă, părul gălbui, ochii rotunzi şi copilăroşi, nasul peste măsură de lung, pe care putea pune şase perechi de ochelari –număr comic de mare efect – urechile clăpăuge, gâtul de bâtlan, corpul slab aşezat pe două picioare scheletice făceau din el o fiinţă bizară. De fapt, nu se plângea, cu condiţia ca – asta era corecţia făcută mereu când spunea ceva – cu condiţia ca nenorocul să nu-i dea motiv să se plângă. În plus, de când intrase în serviciu la familia Cascabel, se ataşase puternic de ei, iar aceştia nu s-ar fi putut lipsi de Cuişoară.

Asta era, dacă putem spune aşa, partea umană a trupei de saltimbanci. 

Cât priveşte partea animală, ea era reprezentată de doi câni buni, unul prepelicar, foarte priceput la vânătoare şi cât se poate de folositor la paza casei pe roţi, celălalt un pudel, isteţşi spiritual, menit să devină membru al Institutului, atunci când va exista un Institut pentru rasa canină.

După cei doi câni se cuvine să prezentăm publicului o mică maimuţă care, în concursurile de strâmbături, se putea întrece nu fără succes cu însuşi Cuişoară, de multe ori spectatorilor fiindu-le destul de greu să hotărască imparţial căruia din doi să-i dea premiul. Mai era apoi un papagal, Jako – originar din Jawa, care vorbea, flecărea, cânta şi cârâia zece ore din douăsprezece ca urmare a lecţiilor primite de la prietenul său Sandre. În fine, doi cai, doi cai buni şi bătrâni trăgeau vehiculul de bâlci şi Dumnezeu ştie dacă nu cumva picioarele lor, cam înţepenite de etate, se lungiseră din cauza atâtor mii de mile străbătute!

Vreţi săştiţi cum le chema pe aceste minunate animale? Pe unul Vermout, ca pe trăpaşul victorios al domnului Delamarre, pe celălalt Gladiator, ca pe armăsarul contelui de Lagrange. Da! Purtau aceste nume ilustre pe hipodromul francez, fără să se fi gândit să se înscrie pentru marele premiu al Parisului. 

Cât despre cei doi câni, prepelicarul se numea Wagram, iar pudelul Marengo (Marengo şi Wagram: localităţi în Italia şi, respectiv, Austria, unde în 1800 şi 1809 Napoleon a purtat lupte victorioase împotriva austriecilor şi se poate ghici cu uşurinţă cine îi botezase cu aceste nume celebre în istorie). 

Maimuţei i s-a spus John Bull, pur şi simplu, din pricina urâţeniei. 

Ce vreţi? Trebuie să-i trecem domnului Cascabel cu vederea această mânie pornită, la urma urmei, dintr-un patriotism perfect scuzabil, chiar şi într-un timp în care asemenea simpatii nu-şi mai aveau nici o justificare. 

“Cum să nu-l adori, spunea, pe omul care striga sub o ploaie de gloanţe:

“Luaţi-vă după panaşul meu alb – o să-l găsiţi întotdeauna!” 

Iar când i se atrăgea atenţia că acela care pronunţase frumoasele cuvinte pomenite era Henric al IV-lea, răspundea:

“Se prea poate, dar şi Napoleon ar fi fost în stare să le spună.”

 

 

III

SIERRA NEVADA

 

Câţi n-au visat cândva o călătorie într-un coach house, într-o casă pe roţi, ca saltimbancii! Să n-ai grija hotelurilor, nici a hanurilor, să nu te preocupe nesiguranţa unui pat sau nesiguranţa şi mai mare a mâncării, atunci când treci printr-un ţinut unde abia întâlneşti ici-colo câte un târg ori câte un sat! Totuşi, puţini sunt cei ce fac o asemenea călătorie cu un vehicul improvizat, pe când bogaţii şi-o permit în mod obişnuit, în

iahturile lor de plăcere, cu tot confortul de acasă. Dar oare vehiculul nu-i o casă umblătoare? De ce comedianţii sunt singurii care cunosc bucuria ‘navigaţiei pe uscat’?

De fapt, vehiculul saltimbancului este un apartament complet, cuprinzând camerele şi mobilierul, este căminul rătăcitor, iar cel al lui César Cascabel răspundea întru totul exigenţelor vieţii nomade. 

Se numea Belle-Roulotte, ca şi cum ar fi fost vorba de vreo goeletă normandă, şi puteţi fi siguri că-şi justifica numele după atâtea peregrinări prin Statele Unite. Cumpărată de numai trei ani din primele economii ale familiei, aceasta înlocuia vechea rablă acoperită doar de o prelatăşi complet lipsită de arcuri, care adăpostise atâta timp întreaga familie. Or, cum de mai bine de douăzeci de ani domnul Cascabel colinda târgurile şi pieţele Confederaţiei, se înţelege că vehiculul său era de fabricaţie americană.

Belle-Roulotte stătea pe patru roţi. Prevăzută cu arcuri tari, de oţel, era pe cât de uşoară, pe atât de solidă, întreţinută cu grijă, săpunită, frecată, spălată, îi străluceau panourile vopsite în culori ţipătoare, unde galbenul auriu făcea casă bună cu roşul cărămiziu, lăsând să se vadă firma devenită celebră: Familia César Cascabel. Ca lungime ar fi putut rivaliza cu poştalioanele care mai străbat preriile Far West-ului prin părţile unde Great Trunk, calea ferată de la New York la San Francisco, nu şi-a întins încă ramificaţiile.