Fireşte că doi cai nu puteau trage acest vehicul greu decât la pas. Şi zău că încărcătura era mare. Fără să-i punem la socoteală pe cei ce locuiau acolo, Belle-Roulotte nu căra oare, într-o galerie superioară, pânza de cort cu picheţii şi corzile, iar dedesubt, între roţile din faţăşi cele din spate, un coş mare, mobil, plin cu diferite obiecte: tobă mare, tobă mică, trompetă, trombon şi alte ustensile ori accesorii care sunt veritabile unelte ale scamatorului? Să mai amintim şi costumele unui celebru număr de pantomimă, Bandiţii din Pădurea Neagră, figurând şi el în repertoriul familiei Cascabel. 

Amenajarea interiorului era bine conceputăşi, se înţelege, totul de o curăţenie desăvârşită, de-a dreptul flamandă, datorită Corneliei, care nu glumea la acest capitol. 

În partea din faţă, închisă printr-o uşă glisantă prevăzută cu geam de sticlă, se afla compartimentul rezervat sobei de bucătărie. Urma un salon, sau sufragerie, unde se dădeau şi consultaţiile legate de prezicerea norocului; apoi, o primă încăpere de dormit, cu paturi suprapuse ca în cabina unei nave, unde se culcau, separaţi printr-un paravan, în dreapta cei doi fraţi, iar în stânga surioara lor; în sfârşit. În spate, camera soţilor Cascabel, având un pat cu saltea groasăşi cuvertură multicoloră, lângă care fusese aşezată celebra casă de bani. Prin toate colţurile, planşete ce puteau fi ridicate sau lăsate, alcătuind mese ori noptiere, şi dulăpioare în care se înghesuiau costumele, perucile şi alte lucruri necesare pantomimei. Lumina venea de la două lămpi cu petrol, adevărate felinare de ruliu, legănate când vehiculul mergea pe drumuri accidentate; în plus, pentru ca lumina zilei să pătrundă în diversele compartimente, vreo şase ferestruici cu sticla montată în rame de plumb, având perdele din muselină subţire, prevăzute cu şnururi colorate, făceau ca Belle-Roulotte să pară o galiotă olandeză.

Nepretenţios din fire, Cuişoară dormea în primul compartiment, într-un hamac pe care şi-l întindea seara între doi pereţi, iar dimineaţa, de cum se făcea ziuă, îl strângea.

Mai rămâne să spunem că cei doi câni, Wagram şi Marengo, în calitatea lor de paznici de noapte, se culcau amândoi în coşul de sub vehicul, unde tolerau şi prezenţa maimuţei John Bull, cu toate că era neastâmpâratăşi îi plăceau poznele. Papagalul Jako era expediat într-o colivie suspendată în cel de-al doilea compartiment. 

Cât despre cei doi cai, Gladiator şi Vermout, aveau toată libertatea să pască pe lângă Belle-Roulotte, fără să fie nevoie să-i închidă. Şi după ce păşteau iarba acelor nesfirşite câmpii unde masa le era întotdeauna întinsă, aşa cum şi patul le era făcut, ori mai degrabă aşternutul, nu le mai rămânea decât să se întindăşi să doarmă pe pământul care-i alimentase. 

Ce-i sigur e că la lăsarea nopţii, cu puştile şi pistoalele stăpânilor, cu cei doi câni care o păzeau, în Belle-Roulotte erai în deplină siguranţă. Aşa arăta vehiculul familiei. Câte mile nu străbătuse în trei ani prin Confederaţie, de la New York la Albany, de la Niagara la Buffalo, la Saint Louis, la Philadelphia, la Boston, la Washington, de-a lungul fluviului Mississippi până la New Orleans, în vecinătatea lui Great Trunk până la Munţii Stâncoşi, în ţinutul mormonilor, apoi până la capătul Californiei! O călătorie fără probleme, căci nimeni din mica trupă nu fusese vreodată bolnav, în afară de John Bull, care avea indigestii repetate din pricina uimitoarei sale lăcomii înnăscute. 

Şi ce bucurie să ducă această Belle-Roulotte în Europa, s-o conducă pe drumurile bătrânului continent! Câtă curiozitate plină de simpatie avea să stârnească ea traversând pământul Franţei şi satele normande! Ah, să revezi Franţa – să revezi Normandia ta – ca în celebrul cântec al lui Berat, spre asta se îndreptau toate gândurile, toate dorinţele lui César Cascabel.

La New York vehiculul urma să fie demontat, împachetat, îmbarcat pe un pachebot cu destinaţia Havre, unde nu mai aveau de făcut altceva decât să-l reaşeze pe roţi ca să se poată îndrepta spre capitală.

Cât de nerăbdători erau să plece domnul Cascabel, soţia sa, copiii şi însoţitorii lor, am putea spune prietenii lor cu patru labe! Aşa că porniră din piaţa mare a oraşului Sacramento în zorii zilei de 15 februarie, unii pe jos, alţii în vehicul – fiecare după bunul său plac. Era încă foarte rece, dar timpul era bun. Se înţelege că nu plecau ‘fără uscătură’, cu alte cuvinte fără felurite conserve de carne şi legume. De altfel, îşi puteau face noi provizii prin oraşe şi sate. Mai era apoi vânatul: bizoni, cerbi, iepuri şi potârnichi se găseau din abundenţă prin ţinuturile acelea. Iar Jean avea să se lipsească oare de plăcerea de a umbla cu arma sub braţşi a se folosi cât mai bine de ea? Vânătoarea nu era oprităşi nici nu se cerea permis pe întinsele prerii din Far West. Adevărul e că Jean era un ţintaş iscusit, iar prepelicarul Wagram, spre deosebire de pudelul Marengo, se remarca prin calităţi cinegetice dintre cele mai alese. 

Părăsind Sacramento, Belle-Roiilotte o luă spre nord-est. Plănuiseră să ajungă la frontieră pe drumul cel mai scurt şi să străbată Sierra Nevada, deci vreo două sute de kilometri până la pasul Sonora, prin care se trece în nesfirşitele câmpii ale estului. 

Încă nu erau în Far West-ul propriu-zis, unde aşezările se întâlnesc abia când şi când. Nu era nici preria, cu orizonturile sale îndepărtate, cu largi întinderi pustii, cu indieni nomazi pe care civilizaţia îi împinge încetul cu încetul spre regiunile mai puţin umblate

ale Americii de Nord. Îndată ce ieşi din Sacramento, ţinutul se şi înalţă. Sunt ramificaţiile Sierrei, care mărgineşte splendid bătrâna Californie cu lanţurile sale muntoase, acoperite de brazi verzi, dominate ici-colo de vârfuri ce ating cinci mii de metri. O barieră de verdeaţă cu care natura a binecuvântat acest ţinut unde turnase atâta aur, secat acum de lăcomia omului. De pe traseul urmat de Belâe-Roulotte nu lipseau oraşe importante ca Jackson, Mocquelenne, Placerville, renumite avanposturi ale ţinuturilor Eldorado şi Calaveras. Dar domnul Cascabel se oprea numai cât să facă nişte târguieli, ori atunci când îşi dorea o noapte mai lipsită de griji. Se grăbea să treacă de munţii Nevada, de zona Marelui Lac Sărat şi de uriaşul mur(zid) al Munţilor Stâncoşi – încercări foarte serioase pentru căruţa sa. Apoi, până în zona lacurilor Erie şi Ontario, căruţa nu mai avea de străbătut prin prerie decât drumuri bătute de picioarele cailor şi de caravane.