Colt Alb Read Online

Apoi cercul se culca din nou şi, ici-colo, câte un lup reîncepea să picotească.

Dar cercul avea tendinţa de a se strânge mereu în jurul lui. Pas cu pas, centimetru cu centimetru, un lup târându-se ici, altul - dincolo, cercul se strângea, până ce fiarele ajungeau la un salt de el. Atunci Henry lua din foc cioturi aprinse şi azvârlea cu ele în haită. Urmarea era întotdeauna o retragere grăbită, însoţită de urlete furioase şi de mârâituri speriate ori de câte ori câte un ciot bine ţintit nimerea şi pârlea blana vreunei fiare prea cutezătoare.

Zorile îl găsiră cu privirea rătăcită, frânt de oboseală, cu ochii holbaţi de nesomn. Îşi găti micul dejun încă pe întuneric şi la nouă, când o dată cu lumina zilei haita de lupi se retrase, începu să-şi pună în aplicare planul pe care şi-l făurise în nesfârşitele ore ale nopţii. Tăie câţiva brazi tineri, îi aşeză în cruce şi construi o schelă, legând-o sus de trunchiurile arborilor. Folosi legăturile săniei drept frânghie de tras şi, cu ajutorul câinilor, sui sicriul pe schelă.

- Pe Bill l-au mâncat şi poate că or să mă mănânce şi pe mine, dar de tine e sigur că nu se vor atinge, tinere - spuse el, adresându-se trupului neînsufleţit din mormântul cocoţat în copac.

Apoi o porni la drum, alături de sania care, uşoară, sălta în urma celor doi câini ce se arătau foarte ascultători; ştiau şi ei la fel de bine că, dacă ajung la Fortul Mc. Gurry, sunt în siguranţă. Acum lupii îi urmăreau şi mai făţiş; mergeau calm în urma lor, înşirându-se de o parte şi de alta, cu limbile lor roşii atârnând; pe sub piele li se vedeau coastele ce unduiau la fiecare mişcare. Erau foarte slabi, păreau nişte saci de piele întinşi pe o ramă de oase, cu nişte coarde drept muşchi - atât de slabi, încât era de mirare că se mai ţin pe picioare şi nu se prăbuşesc de-a dreptul în zăpadă.

Nu cuteză să mai meargă până la căderea nopţii. La amiază, soarele nu numai că încinse orizontul spre sud, dar partea de sus a cercului său, palidă şi aurie, apăru deasupra orizontului. Henry luă aceasta drept un semn bun. Ziua creştea. Se întorcea soarele. Dar cum se stinse mângâierea luminii, el îşi aşeză tabăra. Mai rămâneau câteva ceasuri de lumină cenuşie până la asfinţitul întunecat, pe care Henry le folosi ca să-şi facă o provizie zdravănă de lemne de foc.

O dată cu noaptea veni şi groaza. Nu numai că lupii, lihniţi, deveniră şi mai îndrăzneţi, dar începu să se facă simţită şi lipsa de odihnă. Aţipi fără voie, ghemuindu-se lângă foc, cu păturile pe umeri şi cu securea între picioare. De o parte şi de alta, cei doi câini se înghesuiau în el. Deodată se trezi şi văzu în faţa lui, la câţiva paşi, un lup mare, cenuşiu, unul din cei mai mari din haită. Şi în timp ce-l privea, fiara se întinse tacticoasă, ca un câine leneş, căscându-i drept în faţă, cu o privire posesivă, ca şi cum într-adevăr n-ar fi fost decât o mâncare pe care o lăsase pe mai târziu, dar pe care curând avea s-o înfulece.

Întreaga haită arăta aceeaşi siguranţă. Numără chiar vreo douăzeci de lupi, care îl priveau flămânzi sau dormeau liniştiţi în zăpadă. Îi aminteau de nişte copii strânşi în jurul unei mese, aşteptând doar să li se dea voie să mănânce, şi el era mâncarea! Se întreba cum şi când va începe ospăţul.

Pe când îngrămădea lemne pe foc, îşi descoperi o admiraţie pentru propriul său trup, o admiraţie pe care n-o mai simţise nicicând; îşi urmări muşchii în mişcare şi privi cu interes mecanismul ingenios al degetelor. Îşi îndoi degetele încet, de mai multe ori, la lumina focului, mai întâi unul câte unul, apoi toate deodată, întinzându-le sau mişcându-le repede, ca pentru a apuca ceva. Studie conformaţia unghiilor şi se ciupi tare de vârful degetelor, apoi încet, măsurând durata senzaţiei nervoase. Îl fascină acest lucru şi deodată începu să-şi preţuiască propria carne, atât de minunat alcătuită. Aruncă o privire plină de teamă spre cercul de lupi care îl înconjura, aşteptându-l, şi îi fulgeră prin minte că minunatul lui trup, carnea aceasta vie, nu era decât vânat, prada unor animale hrăpăreţe, care trebuia să fie sfâşiată cu colţii lor flămânzi, să le slujească să-şi ţină zilele, aşa cum de atâtea ori, elanul sau iepurele servesc acestui scop.

Se trezi dintr-o aţipeală pe jumătate coşmar şi zări în faţa lui pe lupoaica cea roşcată. Şedea în zăpadă, la nu mai mult de şase picioare de el, privindu-l lacomă. Cei doi câini schelălăiau şi mârâiau la picioarele lui, dar ea nu le dădea nici o atenţie. Îl fixa pe om, şi o bună bucată de vreme îi întoarse şi el privirile.