În ochii ei nu era nimic ameninţător, ci doar o mare încordare; omul ştia însă că această încordare răspundea unei foame tot atât de mari. Pentru ea, omul acesta era hrana şi, văzându-l, i se trezise senzaţia gustativă. Gura i se deschise, începură să-i curgă bale şi se linse pe bot cu plăcere la gândul ospăţului ce va urma.

Îl trecu un fior de spaimă. Luă repede un ciot aprins să-l zvârle în lupoaică. Dar abia îl atinse şi, înainte ca degetele să i se fi încleştat pe proiectil, lupoaica făcu un salt înapoi, punându-se la adăpost; omul îşi dădu seama că era obişnuită să se arunce cu lucruri în ea. Sărise înapoi, mârâind şi arătându-şi colţii albi până la rădăcină; apoi, încordarea îi dispăru făcând loc unei ferocităţi carnivore care-l cutremură de spaimă. Privi la mâna în care avea ciotul aprins, remarcând delicata ingeniozitate a degetelor care îl ţineau, cum se deprindeau ele cu toate asperităţile de pe suprafaţa acestuia, încolăcindu-se deasupra, dedesubtul şi în jurul lemnului aspru, pe când degetul mic, fiind prea aproape de partea care ardea, simţind durerea, se retrăsese automat de lângă căldura vătămătoare către un loc mai rece; şi în aceeaşi clipă i se păru că vede aceste degete, simţitoare şi delicate, sfârtecate de colţii albi ai lupoaicei. Niciodată nu-şi iubise trupul atât de mult ca acum când existenţa lui era atât de nesigură.

Cât a fost noaptea de lungă, n-a făcut altceva decât să alunge haita flămândă, aruncând în ea cu cioturi aprinse. Ori de câte ori îl fura somnul, câinii îl trezeau cu schelălăielile şi mârâiturile lor. În sfârşit se făcu ziuă, dar pentru prima dată lumina ei nu izbuti să-i mai împrăştie pe lupi. În zadar îi aştepta omul să plece. Rămaseră pe loc, înconjurându-l şi pe el, şi focul şi arătând o aroganţă posesivă care îi zdruncină curajul dobândit o dată cu ivirea zorilor.

Făcu o încercare desperată să pornească la drum. În clipa în care părăsi pavăza focului, cel mai îndrăzneţ dintre lupi se năpusti spre el, dar saltul fusese prea scurt. Scăpă sărind înapoi, în timp ce fălcile lupului clămpăniră la numai un lat de palmă de şoldul lui. Restul haitei se ridicase, năpustindu-se asupra lui. Trebui să arunce cu ciotul aprins în dreapta şi în stânga pentru a-i putea alunga la o distanţă respectabilă.

Nici în plină zi nu mai îndrăzni să părăsească focul pentru a tăia alte lemne. La douăzeci de paşi de el se înălţa un molift uscat. Îşi petrecu jumătate din zi pentru a-şi întinde focul până la copac, ţinând necontenit o jumătate de duzină de cioturi aprinse, gata să le arunce în duşmani. O dată ajuns la copac, cercetă pădurea din jur pentru a-l doborî în direcţia spre care se găsea mai mult lemn de foc.

Noaptea se scurse ca şi cea dinainte, cu deosebire că nevoia de somn îl copleşea. Mârâitul câinilor nu mai avea nici un efect. De altfel, mârâiau tot timpul, iar simţurile sale amorţite şi adormite nu mai înregistrau vreo schimbare de tonalitate sau de intensitate. Tresări din somn. Lupoaica era la mai puţin de un metru de el. Cu un gest mecanic luă un ciot aprins, pe care i-l vârî în gura deschisă, fără să-l lase din mână. Lupoaica sări cât colo gemând de durere şi, în timp ce el se desfăta cu mirosul de carne şi pâr ars, o văzu la vreo duzină de picioare, scuturând din cap şi urlând mânioasă.

De astă dată, înainte de a aţipi din nou, îşi legă de mâna dreaptă un ciot de pin aprins. Abia închise ochii câteva clipe, când flacăra care-i ardea carnea îl trezi. Ceasuri de-a rândul făcu la fel. Ori de câte ori era trezit în felul acesta, gonea lupii cu cioturi aprinse, aţâţa focul şi îşi potrivea din nou ciotul de pin în mână. Totul merse strună, numai o dată se întâmplă să-şi lege slab ciotul de pin. De cum i se închiseră ochii, ciotul i se desprinse din mână.

Începu să viseze.