Luând sania ca centru al cercului pe care îl descria Ureche Tăiată, Bill plănuia să taie acest cerc într-un punct, înaintea urmăritorilor. Cu puşca în mâna, în plină zi, Bill ar fi fost în stare să vâre lupilor spaima în oase şi să-şi salveze câinele.

- Hei, Bill! îi strigă Henry din urmă. Bagă de seamă! Dacă nu merge, las-o baltă!

Henry se aşeză pe sanie, urmărindu-l cu privirea. Nu-i mai rămăsese altceva de făcut. Pe Bill îl pierduse din vedere, îl zărea însă în răstimpuri pe Ureche Tăiată, apărând şi dispărând prin desişuri şi printre molifţi. Henry găsea că situaţia e deznădăjduită. Câinele îşi dădea bine seama de primejdie, dar continua să fugă, descriind un cerc tot mai larg, în timp ce haita de lupi alerga înlăuntrul acestui cerc, descriind altul mai mic. Era zadarnic să-ţi închipui că Ureche Tăiată ar fi putut depăşi urmăritorii atât de mult, încât să taie cercul pe care îl descriau lupii, înaintea acestora, şi să ajungă la sanie.

Cele două cercuri se apropiau cu repeziciune.

Henry ştia că undeva, prin zăpezile acelea, într-un loc pe care desişurile şi arborii îl ascundeau, haita, Ureche Tăiată şi Bill erau pe punctul de a se întâlni. Totul se petrecu prea repede, cu mult mai repede decât se aşteptase. Auzi o împuşcătură, şi alte două, trase una după alta, şi înţelese că Bill şi-a terminat muniţia. Auzi apoi larmă multă, urlete şi schelălăieli. Recunoscu urletul de durere şi de spaimă al lui Ureche Tăiată şi auzi un urlet de lup, un urlet de animal rănit. Şi aceasta a fost totul. Urletele se curmară. Schelălăitul se stinse în depărtare. Liniştea se aşternu din nou peste ţinutul însingurat.

Henry rămase mult timp aşezat pe sanie. Nu mai simţea nevoia să se ducă să vadă ce s-a întâmplat; ştia şi aşa, ca şi cum totul s-ar fi petrecut sub ochii lui. La un moment dat se ridică brusc şi apucă repede securea de sub legături. Dar căzu din nou pe gânduri şi rămase aşa vreme îndelungată, în timp ce câinii - mai rămăseseră doar doi - se ghemuiau tremurând la picioarele lui.

În cele din urmă se ridică în silă de pe sanie, lipsit de orice vlagă, şi începu să înhame câinii. Îşi trecu o funie peste umăr şi se înhămă alături de ei. Nu izbuti să ajungă prea departe. La prima umbră a întunericului se grăbi să aşeze tabăra, având grijă să adune cât mai multe lemne de foc. Dădu de mâncare câinilor. Îşi pregăti şi lui cina, apoi îşi aşternu culcuşul în apropierea focului.

Nu avu însă parte să se bucure de somn. Nu apucase să închidă ochii, că lupii se apropiară atât de mult, încât nu se mai putea simţi în siguranţă. Ca să-i vadă, nu trebuia să mai facă nici o sforţare. Erau strânşi în jurul lui şi al focului, formând un cerc îngust, iar la lumina flăcărilor îi vedea fără greutate stând, care întinşi pe jos, care în picioare, care târându-se înainte pe burtă sau dând târcoale; unii chiar dormeau. Ici şi colo putea să desluşească câte unul încovrigat în zăpadă, ca un câine, bucurându-se de somnul care lui nu-i era hărăzit.

Întreţinu foc straşnic, pentru că ştia că numai el stătea între carnea trupului său şi colţii lor flămânzi. Cei doi câini se lipiseră de el, de o parte şi de alta a lui, căutând apărare, urlând, chelălăind, şi mârâind cu disperare ori de câte ori vreun lup se apropia mai mult ca de obicei. În astfel de clipe, când câinii începeau să mârâie, întregul cerc era cuprins de agitaţie şi lupii veneau până la picioarele lor, încercând să înainteze şi formând un cor de urlete şi gemete lacome.