Era întuneric şi nu putu desluşi ce e, dar, pipăindu-l, recunoscu obiectul. Îl aruncă înapoi; obiectul lovi sania şi apoi se ciocni de rachetele lui Bill.

- Poate că o să mai ai nevoie de el - spuse Henry.

Bill scoase un strigăt. Era tot ce mai rămăsese din Solidul - băţul cu care fusese legat.

- L-au mâncat cu piele cu tot - constată Bill. Băţul e neted ca un fluier. Au mâncat cureaua de la amândouă capetele. Sunt al dracului de înfometaţi, Henry, o să ne înfulece şi pe mine şi pe tine, înainte de a sfârşi drumul ăsta.

Henry râse sfidător:

- Nu mi s-a mai întâmplat până acum să se ţină lupii aşa după mine, dar am mai trecut eu prin altele şi mai rele şi tot am scăpat teafăr şi nevătămat! Bill, fiule! E nevoie de mult mai mult decât un pumn de blestemaţi d-ăştia ca să-ţi sune ceasul.

- Nu ştiu, nu ştiu - mormăi Bill, parcă presimţind o nenorocire.

- Bine, ai să vezi tu când o să intrăm în Mc. Gurry.

- Nu prea mă simt în apele mele - stărui Bill.

- Eşti palid, asta e - zise Henry, sentenţios. Ai nevoie de chinină şi, cum ajungem la Mc. Gurry, o să te doftoricesc eu.

Bill mormăi nemulţumit de diagnostic şi se cufundă în tăcere. Ziua era la fel ca toate celelalte. Se lumină la nouă. La douăsprezece, soarele, nevăzut, încălzi orizontul spre miazăzi, apoi începu după-amiaza cenuşie şi rece, care după trei ore fu înghiţită de noapte.

La ora când soarele încerca zadarnic să apară, Bill trase puşca din legătura săniei şi zise:

- Ţine-o drept înainte, Henry, vreau să-mi dau seama dacă pot vedea ceva.

- Mai bine rămâi lângă sanie - se împotrivi tovarăşul lui. N-ai decât trei cartuşe şi cine ştie ce se mai poate întâmpla.

- Acum cine cobeşte? întrebă Bill, triumfător.

Henry nu răspunse, ci continuă să înainteze anevoie singur, aruncând necontenit priviri îngrijorate în urmă, spre singurătatea cenuşie în care dispăruse tovarăşul său. După o oră, cum sania trebuia să facă mereu ocoluri spre a se feri de cioturile de copaci, Bill îl ajunse din urmă.

- Au luat-o care încotro, până hăt-departe - zise el. Nici pe noi nu ne slăbesc şi au grijă şi de vânat. Vezi tu, sunt siguri de noi, dar ştiu ei că trebuie să aştepte ca să ne înhaţe. În timpul ăsta se mulţumesc cu ce le iese în cale.

- Adică vrei să zici că ei cred că-s siguri de noi - se împotrivi cu tărie Henry.

Dar Bill nu-l luă în seamă:

- Am văzut câţiva dintre ei. Sunt jigăriţi rău. Cred că de săptămâni n-au mai înfulecat altceva decât pe Grăsanul, pe Broscoiul şi pe Solidul, şi sunt atât de mulţi, că asta nu le-a putut ajunge nici pe o măsea. Sunt tare slabi. Le ies coastele ca la scândurile de spălat, şi li s-a lipit burta de spate. Au ajuns la disperare, ascultă-mă ce-ţi spun. Or să înnebunească, şi atunci să te ţii!

După câteva clipe, Henry, care mergea în urma săniei, scoase un şuierat înăbuşit, ca un semnal de alarmă. Bill se întoarse şi privi, apoi opri calm câinii. În fund, după ultima cotitură, în văzul lor, gonea cu paşi mărunţi, furişându-se chiar pe pârtia pe care mergeau ei, o formă acoperită cu blană. Gonea cu nările în pământ şi avea un mers ciudat, de parcă aluneca fără nici un fel de sforţare. Când se opreau ei, se oprea şi ea, ridicând capul şi privindu-i fix, cu nările tremurânde, adulmecându-i.

- E lupoaica - zise Bill.

Câinii se trântiseră în zăpadă, iar Bill trecu pe lângă ei ca să ajungă lângă tovarăşul său. Se uitară împreună la ciudatul animal care îi urmărea de zile întregi şi care le înjumătăţise ceata de câini.

După o cercetare minuţioasă, animalul înaintă câţiva paşi. Repetă mişcarea de câteva ori, până ce ajunse la vreo sută de yarzi de cei doi oameni. Se opri, cu capul ridicat, în apropierea unui desiş de molifţi, cercetând cu ochii şi cu nările echipamentul celor doi oameni care îl observau.