Se uita la ei ciudat de stăruitor şi cu o privire cum numai câinii au; dar în pofta ce i se putea citi în ochi nu era nimic din afecţiunea unui câine. Era o poftă nesăţioasă stârnită de foame, tot atât de crudă ca şi colţul lui, tot atât de neîndurătoare ca şi gerul.

Era prea mare ca să fie un lup, şi după trup, deşi jigărit, se vedea că nu e unul dintre cei mai gigantici din speţa lui.

- Până la umeri trebuie că măsoară aproape două picioare şi jumătate - remarcă Henry. Şi mă prind că în lungime nu e mai mic de cinci picioare.

- Ciudată culoare pentru un lup - observă Henry. Eu, unul, n-am mai văzut lup roşu. E aproape de culoarea scorţişoarei.

Animalul, desigur, nu avea culoarea scorţişoarei. Blana lui era o adevărată blană de lup. Culoarea dominantă era cenuşiul, cu o slabă nuanţă roşiatică - o nuanţă care înşela: apărea şi dispărea; era mai mult o iluzie optică schimbarea de la cenuşiu, un cenuşiu puternic, la reflexele vagi roşiatice, o culoare greu de descris în cuvinte obişnuite.

- Ai spune că e un câine zdravăn, bun pentru sanie - zise Bill. Nu m-aş mira să-l văd dând din coadă.

- Hei, dulăule! strigă el. Vin-aici, oricum ţi-ar zice ţie!

- Nici gând să se sperie de tine - râse Henry.

Bill îl ameninţă cu mâna şi strigă cât îl ţinu gura, dar animalul nici gând să se sperie. Singura schimbare pe care o putură observa la el fu un neastâmpăr şi mai mare.

Continua să-i privească cu stăruinţa lacomă a foamei. Cei doi oameni reprezentau carne, iar lui îi era foame, şi dacă ar fi cutezat, s-ar fi dus şi i-ar fi mâncat.

- Uite ce e, Henry - începu Bill, coborându-şi fără să vrea glasul, care se transformă într-o şoaptă din pricina gândurilor ce-l frământau. Avem trei cartuşe. Dar e o lovitură sigură. Trag la mare precizie. Ne-a înhăţat trei câini şi trebuie să terminăm cu ea. Ce zici?

Henry dădu aprobator din cap. Bill trase încetişor puşca de sub legăturile saniei. O ducea tocmai spre umăr, dar nu mai ajunse până acolo, deoarece, în aceeaşi clipă, lupoaica sări din drum în desişul de molifţi şi se făcu nevăzută.

Cei doi se priviră. Henry şuieră prelung şi cu înţeles.

- Ar fi trebuit să mă gândesc la asta - se mustră Bill, cu glas tare, punând puşca la locul ei.

- Sigur că un lup care ştie destule ca să vină printre câini când le dai mâncare ştie şi ce e o puşcă. Îţi spun eu, Henry, ăsta e de vină de tot necazul nostru. Dacă nu era lupoaica asta, am fi avut acum şase câini în loc de trei. Şi-ţi mai spun, Henry, că am să pun eu mâna pe ea! E prea vicleană ca s-o împuşti la loc deschis. Numai că am s-o pândesc, şi să nu-mi mai spui mie Bill dacă n-o dobor.

- Să nu te duci prea departe pentru asta - îl preveni tovarăşul său. Dacă sare haita pe tine, cele trei gloanţe nu fac nici cât o ceapă degerată. Animalele astea îs al naibii de flămânde şi, o dată asmuţite, s-a zis cu tine, Bill!

În seara aceea îşi aşezară tabăra mai devreme. Trei câini nu puteau trage sania tot atât de repede şi tot atâtea ceasuri ca şase câini, şi dădeau semne vădite de osteneală, iar oamenii se culcară devreme, după ce Bill avu grijă să lege câinii în aşa fel, încât să nu se ajungă cu botul.

Dar lupii deveneau tot mai îndrăzneţi, iar oamenii fură treziţi din somn de mai multe ori. Se apropiaseră atât de tare de ei, încât câinii fură cuprinşi de o spaimă nebună; din când în când era nevoie să se mai aţâţe focul pentru a-i ţine pe tâlhari la distanţă.

- Am auzit marinari vorbind despre rechini care se ţin după vapoare - zise Bill, vârându-se sub pătură după ce avusese grijă să mai arunce lemne pe foc. Eh, lupii îs rechini de uscat. Îşi ştiu ei mai bine treaba decât noi şi nu se aţin pe urmele noastre doar de florile mărului. Au să pună ei gheara pe noi.