Sigur că au să pună, Henry.

- Pe jumătate au şi pus gheara pe tine, dacă vorbeşti aşa -îl repezi Henry. E pe jumătate snopit în bătaie cel ce spune dinainte că e. Şi aşa cum vorbeşti tu, înseamnă că te-au şi mâncat pe jumătate.

- Au pus ei gheara pe alţii mai ceva ca noi - răspunse Bill.

- Mai tacă-ţi gura şi nu mai cobi atât, că mă scoţi din sărite!

Henry se întoarse pe o parte, supărat, dar se miră că Bill nu e şi el la fel de înfuriat. De obicei, Bill nu era aşa, se supăra repede când îi spuneai vorbe aspre. Henry căzu pe gânduri şi-l obsedă ideea aceasta până ce adormi, când pleoapele i se închiseră. Se gândea mereu în sinea lui: „Desigur că Bill e tare abătut. Mâine o să trebuiască să am grijă de el, să-l mai înveselesc".

 

 

 

Capitolul 3

URLETUL FOAMEI

 

Ziua începu cu bine. Nu pierduseră peste noapte nici un câine şi cei doi oameni o porniră mai departe la drum, cu sufletul uşor, prin tăcere, beznă şi frig. Bill părea că îşi uitase presimţirile rele din seara trecută, şi când pe la amiază câinii răsturnară sania la un hârtop, el se porni pe glume.

Se produse o învălmăşeală supărătoare. Sania, prinsă între un trunchi de copac şi o stâncă uriaşă, rămăsese cu fundul în sus. Pentru a ieşi din încurcătură, se văzură nevoiţi să deshame câinii. Amândoi erau aplecaţi peste sanie, încercând s-o întoarcă, când Henry îl zări pe Ureche Tăiată rupând-o la fugă.

- La mine, Ureche Tăiată! strigă el, ridicându-se şi uitându-se după câine.

Dar Ureche Tăiată o zbughi, lăsându-şi urmele pe zăpadă, iar ceva mai departe, pe pârtie, înapoia lor, îl aştepta lupoaica. Când ajunse însă aproape de ea, Ureche Tăiată deveni brusc mai prevăzător. Îşi încetini mersul, înaintând cu paşi mărunţi, apoi se opri. O privi cu luare-aminte şi cu neîncredere, şi totuşi plin de dorinţe. Părea că lupoaica îi zâmbeşte, arătându-i colţii mai degrabă cu bunăvoinţă decât cu vrăjmăşie. Făcu, jucăuşă, câţiva paşi spre el, apoi se opri. Ureche Tăiată se apropie de ea, încă neîncrezător şi prudent, ţinându-şi coada în sus, urechile ciulite şi capul ridicat.

Se dădu şi mai aproape, încercând să ajungă bot în bot, dar ea se dădu înapoi sprintenă şi sfioasă. Cum făcea el un pas înainte, ea se retrăgea. Pas cu pas, îl ademeni departe de tovărăşia oamenilor, care-i dădea siguranţă. Deodată, ca străbătut de o vagă presimţire, Ureche Tăiată aruncă o privire înapoi spre sania răsturnată, spre ceilalţi câini din atelaj şi spre cei doi oameni care îl strigau.

Orice idee i-ar fi încolţit însă în minte, lupoaica i-o spulbera pe dată înaintând spre el, întinzându-şi botul pentru o clipă, retrăgându-se apoi sfioasă de cum începea el să înainteze.

Între timp, Bill îşi aminti de puşcă. Dar era prinsă sub sania răsturnată şi, în vreme ce Henry îl ajuta să întoarcă încărcătura, Ureche Tăiată şi lupoaica ajunseseră prea aproape unul de altul şi prea departe de ei ca să poată risca un glonţ.

Când Ureche Tăiată îşi dădu seama de greşeală, era prea târziu. Înainte de a pricepe care este cauza, cei doi îl văzură întorcându-se şi luând-o la fugă înapoi spre ei. După aceea zăriră o duzină de lupi jigăriţi şi cenuşii care goneau prin zăpadă, venind de-a curmezişul pârtiei, ca să-i taie retragerea. Pe dată pieriră şi sfiala şi voia bună a lupoaicei. Scoţând un urlet, ea se năpusti asupra lui Ureche Tăiată, care o împinse cu umărul, dar cum retragerea îi era tăiată şi mai dorea încă să ajungă la sanie, îşi schimbă drumul, încercând să facă un ocol. Apăreau tot mai mulţi lupi, care se alăturau urmăririi. Lupoaica se ţinea după el la distanţă doar de un salt şi-l urmărea de una singură.

- Unde te duci? îl întrebă Henry pe tovarăşul său, apucându-l de braţ.

Bill îl dădu la o parte.

- Nu mai pot să îndur asta - zise el. Dacă o să le vin de hac, n-o să ne mai înhaţe nici un câine.

Cu arma în mână, el se înfundă în desişul care străjuia pârtia. Era limpede ce avea de gând să facă.