Doamna Bovary

Doamna Bovary

(Moravuri de provincie)

 

Gustave Flaubert

 

 

 

Partea întâi

 

 

I

 

Eram în sala de meditaţie când directorul intră urmat de un elev nou, îmbrăcat orăşeneşte, şi de un băiat de serviciu, care aducea un pupitru din cele mari. Cei care dormeau se treziră, sărind cu toţii în picioare, ca şi cum ar fi fost surprinşi făcându-şi lecţia.

Directorul ne făcu semn să stăm jos; apoi, întorcându-se spre pedagog:

— Domnule Roger, îi spuse el încet, uite un elev pe care ţi-l dau în grijă; intră într-a cincea. Dacă va fi sârguincios şi va avea o purtare buna, va trece la cei mari, unde s-ar cuveni să fie, după vârsta lui.

Rămas în colţ, după uşă, unde de abia se zărea, noul venit era un flăcău de la ţară, de vreo 15 ani, şi mai înalt decât oricare dintre noi. Avea părul tăiat drept pe frunte, ca un ţârcovnic de sat, un aer de băiat cuminte şi foarte fâstâcit. Cu toate că nu era prea lat în spete, surtucul de postav verde, cu nasturi negri, îl strângea pesemne pe la subsuori şi lăsa să se vadă prin deschizătura răsfrântă a mânecii nişte încheieturi roşii, deprinse să fie goale. Pulpele, în ciorapi albaştri, îi ieşeau din nişte pantaloni gălbui, întinşi prea tare de bretele. Era încălţat cu nişte bocanci grei, prost văcsuiţi, cu tălpile ţintuite.

Elevii începură să spună lecţiile. Noul venit era numai urechi, atent ca la predică, fără a îndrăzni să stea picior peste picior, ori să se rezeme într-un cot, şi la ora 2, când sună clopoţelul, pedagogul fu nevoit să-i atragă atenţia că trebuie să se încoloneze şi el cu noi.

Când intram în clasă, aveam obiceiul să ne aruncăm şepcile pe jos ca să putem avea mâinile libere; trebuia să le facem vânt sub bancă de cum treceam pragul, aşa fel încât să se izbească de perete şi să ridice o prăfăraie grozavă; aşa era obiceiul casei.

Dar, fie că el nu prinsese mişcarea, fie că nu cutezase să facă la fel, noi terminaserăm rugăciunea, şi noul venit tot îşi mai ţinea şapca pe genunchi.

Ceea ce punea el pe cap era o pălăriuţă făcută cu de toate; foarte ciudată: semăna şi a căciulă, şi a şapcă, şi a pălărie rotundă, şi a caschetă de vidră, şi a scufie de bumbac; într-un cuvânt, unul din acele sărmane lucruri a căror mută urâţenie este tot aşa de profund expresivă ca faţa unui imbecil. Ovală şi umflată de balene, ea începea cu trei caltaboşi rotunzi; pe urmă, despărţite de o fâşie roşie, alternau romburi de catifea cu romburi de blană de iepure; venea apoi un fel de sac ce se termina cu un poligon cartonat, care avea deasupra o broderie complicată de şnururi, de unde atârna, la capătul unui şiret lung şi din cale-afară de subţire, o mică împletitură de fire de aur, în chip de ghindă. Şapca era nou-nouţă; îi lucea cozorocul.

— Scoală-te, îi zise profesorul.

Când se sculă, şapca-i căzu. Toată clasa pufni în râs. Se aplecă s-o ridice. Cel de alături i-o dădu jos cu cotul, şi el o mai culese o dată.

— Dar descotoroseşte-te odată de şapca ceea! îi spuse profesorul, care era un om de duh.

Elevii pufniră aşa de tare în râs, încât bietul băiat se fâstâci de nu mai ştia dacă trebuie să-şi ţină şapca în mână, s-o lase jos, sau să şi-o pună în cap. Se aşeză iar şi şi-o puse pe genunchi.

— Scoală-te, reluă profesorul, şi spune-mi cum te cheamă.

Noul venit îngăimă bolborosind un nume nedesluşit.

— Mai spune o dată!

Se auzi iarăşi aceeaşi bolboroseală, acoperită de hărmălaia clasei.

— Mai tare, strigă profesorul, mai tare!

Noul venit, luând atunci o hotărâre disperată, deschise o gură neînchipuit de mare şi răcni din toate puterile, ca şi cum ar fi vrut să strige pe cineva:

— Charbovari!

Izbucni deodată un tărăboi ce creştea tot mai mult cu ţipete ascuţite; băieţii urlau, lătrau, băteau din picioare şi strigau într-una: "Charbovari! Charbovari!" Urmară apoi sunete răzleţe, ce se potoleau cu mare greutate, ca să înceapă uneori dintr-o dată în câte un rând de bănci, unde mai răbufnea, ici şi colo, ca o petardă prost stinsă, câte-un râs înfundat.

Totuşi, sub ploaia de pedepse, ordinea se restabili în clasă încetul cu încetul, şi profesorul, izbutind să prindă numele de Charles Bovary, după ce-l pusese să i-l dicteze, să-l silabisească şi să-l recitească, porunci imediat nenorocitului să se ducă pe banca leneşilor, lângă catedră. El dădu să se mişte, dar, înainte de a pleca, se codi.

— Ce cauţi? îl întrebă profesorul.

— Şap..., începu sfios noul venit, privind îngrijorat împrejur.

— Toată clasa să copieze cinci sute de versuri! strigă profesorul furios, oprind, ca un Quos ego{1}, o nouă vijelie. Linişte! continuă el indignat, ştergându-şi fruntea cu o batistă pe care şi-o scoase din teacă. Iar dumneata, cel nou, ai să-mi copiezi de douăzeci de ori verbul ridiculus sum{2}. Apoi, cu o voce mai blândă: Ai să-ţi găseşti şapca; nu ţi-a furat-o nimeni!

Totul intră în calmul obişnuit. Capetele se plecară pe caiete, şi noul venit stătu, vreme de două ore, într-o cuminţenie exemplară, cu toate că mai primea din când în când câte-un cocoloş de hârtie zvârlit din vârful peniţei, care îl împroşca pe faţă. Dar el se ştergea cu mâna şi sta neclintit, cu ochii în pământ.

Seara, în sala de meditaţie, îşi scoase mânecuţele din pupitru, îşi aşeză lucruşoarele şi îşi linie cu grijă colile de hârtie. Îl văzurăm lucrând sârguincios, căutând cu multă trudă toate cuvintele în dicţionar. Fără îndoială că numai datorită acestei bunăvoinţe de care dădu dovadă nu ajunse să fie dat într-o clasă inferioară; căci dacă ştia destul de binişor regulile gramaticale, nu ştia să dea frazelor o întorsătură aleasă. Primele lecţii de latină le luase cu preotul din sat, fiindcă părinţii lui, din economie, nu-l trimiseseră la liceu decât târziu de tot.

Tatăl lui, domnul Charles-Denis-Bartholomé Bovary, fost subchirurg militar, compromis, prin anul 1812, în nişte afaceri cu recrutarea şi silit în acea vreme să-şi dea demisia, profitase atunci de farmecele sale personale ca să pună mâna la repezeală pe o dotă de şaizeci de mii de franci, care i se înfăţişa sub chipul unei fete de negustor de tricotaje, ce se îndrăgostise de înfăţişarea lui. Chipeş, palavragiu, ştiind să bată din pinteni, purtând favoriţi care făceau una cu mustăţile, totdeauna cu degetele pline de inele şi îmbrăcat în culori bătătoare la ochi, avea o înfăţişare de om cumsecade şi uşurinţa de vorbire a unui comis-voiajor. O dată însurat, trăi doi-trei ani din zestrea soţiei sale, mâncând bine, sculându-se târziu, trăgând numai din pipe mari de porţelan şi întorcându-se acasă doar după spectacol şi după ce cutreierase cafenelele. Socru-său muri fără să lase mare lucru; indignat, se avântă în industrie, pierdu ceva bani, apoi se retrase la ţară, unde voi să exploateze singur o moşie. Dar cum nu se pricepea mai mult în agricultură decât în stambă — lua caii la călărie în loc să-i trimită la arat, îşi bea cidrul pus la sticle în loc să-l vândă, îşi mânca cele mai frumoase păsări din curte şi-şi ungea cizmele de vânătoare cu slănină de porc — ajunse repede să-şí dea seama că e mai bine să se lase de orice afaceri.

Cu două sute de franci pe an luă cu chirie într-un sat, la hotarul dintre ţinuturile Caux şi Picardia, un fel de locuinţă, jumătate fermă, jumătate conac, şi, amărât, ros de regrete, blestemând cerul, pornit împotriva tuturor, se închise acolo, de la vârsta de patruzeci şi cinci de ani, scârbit de oameni, după cum spunea, şi hotărât să trăiască liniştit.

Nevastă-sa fusese odinioară nebună după el, îl iubise cu un servilism care îl îndepărtase şi mai mult de dânsa. Veselă altădată, expansivă şi drăgăstoasă, devenise, cu vârsta (aşa cum se întâmplă cu vinul răsuflat care se oţeteşte), greu de suportat, arţăgoasă şi nervoasă. La început suferise atât de mult, fără să se plângă, când îl vedea ţinându-se de toate târfele satului şi întorcându-se seara acasă din toate speluncile, scârbit şi duhnind a băutură! Mai târziu, mândria ei se revoltă. Atunci tăcu, înghiţindu-şi mânia cu un stoicism mut, pe care-l păstră până la moarte.