O cutie din scoici împodobea scrinul; pe birou, lângă fereastră, într-o carafă, se găsea un buchet de flori de lămâiţă, legat cu o panglică de satin a!b. Era un buchet de mireasă, buchetul celeilalte! Emma se uita la dânsul. Charles băgă de seamă, îl luă şi plecă să-l ducă în pod, în vreme ce, stând într-un fotoliu, înconjurată de lucrurile care i se aduceau de jos, Emma se gândea la buchetul ei de mireasă, care era împachetat într-o cutie de carton, şi se întreba, visătoare, ce s-ar face cu el dacă, din întâmplare, ar muri.

Primele zile şi le petrecu gândindu-se la schimbările pe care urma să le facă în casă. Scoase globurile candelabrelor, puse să se lipească alte tapete, să se vopsească din nou scara şi să se facă bănci în grădină, în jurul cadranului solar; se interesă chiar ce ar trebui făcut ca să aibă o fântână arteziană, cu peştişori. În sfârşit, soţul ei, ştiind că-i plac plimbările cu trăsura, găsi o şaretă de ocazie, care, după ce-i puseră felinare noi şi aripi în piele tighelită, semăna aproape cu un tilbury{7}.

Era deci mulţumit şi fără nici o grijă. O masă în doi, o plimbare seara pe şosea, gestul cu care ea îşi netezea palele părului, vederea pălăriei ei de paie agăţată de mânerul ferestrei, şi încă multe alte lucruri, în care niciodată Charles n-ar fi bănuit vreo plăcere, alcătuiau acum o fericire de fiecare clipă. Dimineaţa, în pat, unul lângă altul pe pernă, el urmărea lumina soarelui trecând prin puful blond al obrajilor, pe jumătate acoperiţi de colţurile rotunjite ale bonetei. Văzuţi de aproape, ochii ei îi păreau măriţi, mai ales când, trezindu-se, clipea de mai multe ori; negri la umbră şi albastru-închis în plină zi, aveau parcă straturi de culori succesive, care, mai întunecate la fund, se limpezeau din ce în ce, spre suprafaţa emaiului. Ochiul lui se pierdea în aceste adâncimi, şi imaginea i se oglindea în ele, în miniatură, până la umeri, cu fularul de pe cap şi cu cămaşa desfăcută la piept. Se scula. Ea se aşeza la fereastră să-l vadă plecând; sta rezemată în coate pe pervaz, între două ghivece de muşcate, în capotul care-i atârna, desfăcut, pe trup. În stradă, Charles îşi prindea pintenii, cu piciorul pus pe borna de kilometraj; de sus, continuând să-i vorbească, Emma rupea cu dinţii câte o bucăţică de floare sau frunzuliţă, o sufla spre el, iar aceasta, zburând, plutind, învârtindu-se în aer ca păsările, se prindea, mai înainte de-a atinge pământul, de coama neţesălată a bătrânei iepe albe care sta nemişcată la poartă. De pe cal, Charles îi trimitea o sărutare; ea-i răspundea făcându-i semne, închidea fereastra, şi el pleca. Şi atunci, pe şoseaua care-şi întindea la nesfârşit lunga panglică de praf, pe drumurile desfundate, deasupra cărora copacii îşi împreunau crengile, pe cărările cu grâul până la genunchi, cu soarele pe umeri şi aerul dimineţii în nări, cu inima plină de bucuriile netulburate ale nopţii, cu sufletul liniştit, cu trupul mulţumit, mergea savurându-şi fericirea aşa cum cineva mai mestecă, şi după masă, gustul trufelor pe care le digeră.

Până acum ce-a avut el bun în viaţă? Să fi fost anii de liceu, când sta închis între zidurile acelea înalte, pierdut printre camarazii de clasă mai bogaţi sau mai tari decât el, pe care îi făcea să râdă cu accentul lui, care-şi băteau joc de hainele lui, şi ale căror mame veneau la vorbitor cu prăjituri în manşon? Să fi fost mai târziu anii de studenţie la medicină, când nu avea niciodată destui bani în pungă ca să-şi poată plăti un cadril cu o mică lucrătoare, care să fi devenit prietena lui? Pe urmă a trăit paisprezece luni cu văduva, ale cărei picioare, în pat, erau totdeauna reci ca sloiurile de gheaţă. Dar acum avea, pe viaţă, făptura asta frumoasă, pe care o adora. Pentru el, universul nu trecea dincolo de poalele de mătase ale fustei ei; şi se învinuia că n-o iubeşte îndeajuns, îi era dor de dânsa, se întorcea acasă repede şi-i zvâcnea inima urcând scările. În camera sa Emma îşi făcea toaleta; Charles se apropia în vârful picioarelor şi o săruta pe spate; ea scotea un ţipăt.

Nu se putea stăpâni să nu pună mereu mâna pe pieptenele, pe inelele, pe şalul ei; câteodată o săruta tare pe obraji; alteori îi acoperea braţul gol cu zeci de sărutări, din vârful degetelor până la umăr; iar ea, abia surâzând şi plictisită, îl da la o parte cum dai un copil care se ţine scai de tine.

Înainte de a se căsători crezuse că iubeşte; dar cum fericirea aşteptată din această dragoste nu venise, îşi spuse că trebuie să se fi înşelat. Şi Emma căuta să afle ce se înţelegea cu adevărat în viaţă prin cuvintele fericire, pasiune şi beţie sufletească, cuvinte care i se păruseră atât de frumoase în cărţi.

 

 

VI

 

Citise Paul et Virginie{8} şi visase căsuţa, de bambus, pe negrul Domingo, pe câinele Fidèle, dar mai cu seamă prietenia dulce a unui frăţior, care se duce să caute fructe roşii prin vârful copacilor mai înalţi decât clopotniţele, sau aleargă desculţ prin nisip ca să aducă un cuib de păsărică.

Când avea 13 ani, chiar tatăl ei o dusese la oraş ca s-o dea la maici. Trăseseră la un han din cartierul Saint-Gervais, unde li se dăduse să mănânce în farfurii pictate, reprezentând romanul domnişoarei de la Vallière{9}. Explicaţiile legendare, întretăiate ici şi colo de zgârieturi de cuţit, toate preamăreau religia, sentimentele delicate ale inimii şi fastul de la curte.

La început, la maici, departe de a se plictisi, Emma se simţise bine în tovărăşia surorilor, care, ca s-o distreze, o duceau la capelă, unde se intra din sufragerie, printr-un coridor lung. Se juca foarte puţin în timpul recreaţiilor, pricepea bine catehismul, şi ea era cea care-i răspundea totdeauna domnului vicar la întrebările mai grele. Trăind deci fără să iasă niciodată din atmosfera călduţă din clase şi printre femeile acelea palide, care purtau mătănii cu cruce de aramă, fu cuprinsă încetul cu încetul de moleşeala mistică ce exală din miresmele altarului, din răcoarea agheasmatarului şi din sclipirile lumânărilor. În loc să urmărească slujba, ea se uita în cartea de rugăciuni la pozele cuvioase cu chenar albastru şi iubea oaia bolnavă, inima sacră străpunsă de săgeţi ascuţite, sau pe sărmanul Iisus care cade împleticindu-se sub greutatea crucii. Din dorinţa de a se mortifica, încercă să postească o zi întreagă fără să pună nimic în gură. Căută în gând ce dorinţă anume să i se împlinească.

Când se ducea la spovedanie, născocea mici păcate ca să stea cât mai mult în genunchi, în umbră, cu mâinile împreunate, cu obrazul lipit de gratii, în bolboroseala preotului. Asemuiri ca: logodnic, soţ, iubit ceresc şi căsătorie eternă, despre care se vorbea mereu în predici, îi răscoleau în adâncul sufletului duioşii neaşteptate.

Seara, înainte de rugăciune, în sala de meditaţie, se făcea o lectură religioasă. În timpul săptămânii se citea un rezumat din Istoria sfântă sau Predicile abatelui Frayssinous, iar duminica, pasaje din Génie du chrìstianisme{10}, ca recreaţie. Cu câtă dragoste a ascultat ea întâia dată tânguirea răsunătoare a melancoliilor romantice repetându-se în toate ecourile pământului şi ale eternităţii! Dacă copilăria i s-ar fi scurs în odăiţa din dosul unei prăvălii dintr-un cartier negustoresc, poate că s-ar fi simţit pătrunsă de revărsarea lirică a firii pe care, de obicei, nu o cunoaştem decât prin tălmăcirea scriitorilor. Dar ea cunoştea prea bine viaţa la ţară; ştia behăitul oilor, se pricepea la lăptărie, la pluguri. Obişnuită cu priveliştile liniştite, o atrăgea acum contrastul lor, natura zbuciumată.

Nu-i plăcea marea decât pentru furtunile ei, iar verdeaţa, numai ici şi colo, printre ruine.