Îi plăceau doar lucrurile din care ar fi putut să tragă vreun folos personal şi înlătura ca zadarnic tot ce nu-i mergea direct la inimă, fiind din fire mai mult sentimentală decât artistă, căutând emoţii, nu privelişti.

Era la maici o fată bătrână care venea câte opt zile pe lună să lucreze la rufărie. Protejată de arhiepiscopie ca una ce se trăgea dintr-o veche familie de nobili ruinaţi în timpul revoluţiei, mânca în sufragerie la un loc cu maicile; după masă mai rămânea puţin cíe vorbă cu ele, înainte de a se duce iar sus, să se apuce de lucru.

Deseori elevele fugeau din sala de meditaţie ca s-o vadă. Ştia pe dinafară cântece galante din veacul trecut, pe care le cânta încet, cosind. Povestea basme, spunea noutăţi, făcea comisioane în oraş şi împrumuta fetelor mai mari, pe ascuns, câte un roman, care nu-i lipsea niciodată din buzunarele şorţului şi din care chiar ea, vrednica faţă, înghiţea, în ceasurile libere, capitole întregi. Nu era vorba în ele decât de dragoste, de amanţi, amante, doamne persecutate care leşinau în chioşcuri singuratice, surugii de poştalioane ucişi la fiecare popas, cai ucişi la fiecare pagină, păduri întunecoase, inimi zbuciumate, jurăminte, suspine, lacrimi şi sărutări, bărci pe clar de lună, privighetori în boschete, domni curajoşi ca nişte lei şi blânzi ca nişte miei, virtuoşi, cum nu se mai află, totdeauna bine îmbrăcaţi, şi care varsă şiroaie de lacrimi. La cincisprezece ani, timp de şase luni, Emma şi-a năclăit mâinile cu praful învechitelor săli de lectură. Mai târziu, cu Walter Scott, s-a pasionat de lucruri istorice, visa scrinuri, săli de gardă şi trubaduri. Ar fi vrut să trăiască într-un vechi castel, ca acele castelane lungi în talie care, sub arcada bolţilor în formă de trifoi, îşi petreceau zilele, cu bărbia în palma, rezemate în coate de piatra zidului, privind cum vine din zare un cavaler cu pana albă, galopând pe-un cal negru. Avu pe-atunci un cult pentru Maria Stuart şi o veneraţie entuziastă pentru femeile ilustre sau nenorocite. Jeanne d'Arc, Heloïse{11}, Agnès Sorel{12}, frumoasa Feronnière{13} şi Clémence Isaure{14} erau pentru ea ca nişte comete pe imensitatea întunecată a istoriei, din care mai ţâşneau, ici şi colo, dar mai pierduţi în umbră şi fără nici o legătură între ei, sfântul Ludovic cu stejarul lui, Bayard{15} murind, câteva din cruzimile lui Ludovic al XI-lea, ceva din Noaptea Sfântului Bartolomeu{16}, panaşul Bearnezului{17}, şi mereu amintirea farfuriilor cu picturi în care era preamărit Ludovic al XIV-lea.

În romanţele pe care le cânta în ora de muzică nu era vorba decât de îngeraşi cu aripi de aur, de madone, de lagune, de gondolieri, compoziţii searbede, care, prin naivitatea stilului şi uşurinţa tonului, o făceau să întrezărească fantasmagoria ademenitoare a realităţilor sentimentale. Unele colege aduceau la şcoală cărţi cu poezii şi poze pe care le primiseră cadou. Trebuia să le ascundă, nu era glumă; le citea în dormitor. Întorcând delicat frumoasele lor scoarţe în satin, Emma nu-şi mai lua privirile uimite de pe numele autorilor necunoscuţi, care semnaseră dedesubt şi care, de cele mai multe ori, erau conţi sau viconţi.

Se înfiora toată când suflarea ei ridica de pe gravuri foiţa de mătase, care sălta pe jumătate îndoită şi apoi cădea încet pe pagină. Se vedea un tânăr într-o manta scurtă, care, îndărătul balustradei unui balcon, strângea în braţe o fată în rochie albă, cu o punguliţă la centură; sau portretele anonime de nobile englezoaice, cu bucle blonde, care se uită la tine, cu ochii lor mari şi senini, pe sub pălării rotunde de pai. Unele stăteau răsturnate în trăsuri ce alunecau prin mijlocul parcurilor, iar în faţa cailor, conduşi la trap de doi mici vizitii îmbrăcaţi în pantaloni scurţi, albi, sărea câte un ogar. Altele, visând pe divane lângă un bileţel desfăcut, contemplau luna, pe fereastra întredeschisă, drapată până la jumătate cu o perdea neagră. Cele naive, cu o lacrimă pe obraz, se giugiuleau cu o turturică printre gratiile unei colivii gotice, sau, zâmbitoare, cu capul plecat pe umăr, rupeau petalele unei margarete cu degetele lor ascuţite, cu vârful răsfrânt ca la pantofii medievali. Şi eraţi şi voi, sultani cu narghilele, leşinaţi, sub bolţile boschetelor, în braţele baiaderelor, ghiauri, iatagane, bonete greceşti, şi mai ales voi, privelişti şterse din ţinuturi falnice, care de atâtea ori ne înfăţişaţi de-a valma palmieri, brazi, tigri la dreapta, un leu la stânga, minarete tătăreşti în zare, ruine romane în prim-plan, apoi cămile îngenuncheate, totul înconjurat de-o pădure virgină bine îngrijită şi cu o rază lungă de soare căzând drept de sus şi tremurând în apă, unde ici şi colo plutesc lebede, desprinzându-se ca nişte cojituri albe pe fondul cenuşiu ca oţelul.

Şi abajurul lămpii agăţate în perete deasupra capului Emmei lumina toate aceste imagini despre lume, ce i se perindau pe dinainte, în tăcerea dormitorului şi în zgomotul îndepărtat al unei birje întârziate care mai trecea pe bulevarde.

Când îi muri mama, plânse mult în primele zile. Din părul răposatei îşi comandă un tablou funebru, şi într-o scrisoare trimisă la Bertaux, plină de consideraţii triste asupra vieţii, cerea să fie şi ea înmormântată mai târziu în acelaşi mormânt. Bătrânul o crezu bolnavă şi veni s-o vadă. Emma se simţi mulţumită de a fi ajuns dintr-o dată la acest rar ideal al existenţelor şterse, la care nu izbutesc să ajungă niciodată sufletele mediocre. Se lăsă deci dusă pe întortocheatele cărări lamartiniene, auzea harpe pe lacuri, toate cântecele lebedelor în agonie, căderea frunzelor, fecioarele neprihănite înălţându-se la cer şi glasul Celui veşnic pălăvrăgind prin vâlcele. Se plictisi fără a voi să recunoască, stărui din deprindere, apoi din vanitate, şi, în cele din urmă, fu surprinsă de a se simţi mai împăcată şi fără tristeţi în suflet, după cum fruntea-i era fără o cută.

Bunele maici, care aşteptau atâtea de la vocaţia ei, îşi dădură seama cu uimire că domnişoara Rouault le scapă, într-adevăr, ele o copleşiseră cu atâtea rugăciuni, cu izolarea de lume, posturi, predici, propovăduiseră atât de mult respectul cuvenit sfinţilor şi martirilor şi îi dăduseră atâtea sfaturi bune pentru cumpătarea trupului întru mântuirea sufletului, că ea făcu la fel ca şi caii traşi de frâu: se opri brusc, şi zăbalele-i săriră din dinţi. Spiritul acesta, pozitiv în mijlocul exaltărilor sale, care iubise biserica pentru florile ei, muzica pentru cuvintele romanţelor, literatura pentru aţâţările ei pasionale, se răzvrătea în faţa misterelor credinţei, după cum se îndârjea şi mai aprig împotriva disciplinei de nesuportat pentru firea ei. Când tatăl său o scoase de la pension, nimeni nu fu supărat s-o vadă plecând. Maica superioară găsi chiar că, în ultima vreme, devenise prea puţin cuviincioasă faţă de tagma religioasă.

Când se întoarse acasă, Emmei îi plăcu la început să dea ordine slugilor, dar pe urmă se sătură de viaţa la ţară şi-i păru râu că a plecat de la maici. Când Charles veni întâia oară la Bertaux, ea se socotea foarte dezamăgită, nemaiavând nimic de învăţat şi nimic de simţit.

Dar grija pentru noua ei situaţie, sau poate neliniştea pricinuită de prezenţa acestui om i-au fost de ajuns s-o facă să creadă că era şi ea stăpânită, în sfârşit, de acea pasiune minunată, rămasă până atunci numai ca o pasăre mare, cu penele trandafirii, plutind în splendoarea unui azur plin de poezie; şi acum nu-şi mai putea închipui că tihna în care trăia ar fi fericirea visată.

 

 

VII

 

Câteodată se gândea că totuşi zilele acestea erau cele mai frumoase din viaţa ei, luna de miere, cum se spunea. Ca să-i guste dulceaţa, ar fi trebuit, desigur, să fi plecat spre ţările acelea cu nume răsunătoare, unde primele zile ale căsătoriei au cele mai suave leneviri. Pe pernele diligenţei, adăpostită de storurile de mătase albastră, urci la pas pe drumuri prăpăstioase, ascultând cântecul surugiului, al cărui ecou răsună prin munţi, laolaltă cu clopoţeii caprelor şi vuietul înfundat al cascadelor. Când apune soarele, respiri, pe malul golfurilor, parfumul livezilor de lămâi; pe seară, pe terasa vilelor, singuri, cu degetele împreunate, priveşti cerul înstelat, făcând planuri.