Doamna Bovary Read Online

I se părea că anumite locuri de pe pământ erau menite să-ţi dea fericire, aşa cum o plantă ar creşte numai într-un anumit teren şi nu i-ar prii în altă parte. De ce oare nu putea ea să stea rezemată de balustrada balconului unei vile elveţiene, sau să-şi închidă tristeţea într-un conac scoţian, alături de un soţ îmbrăcat într-o haină de catifea neagră, cu pulpane lungi, cu botfori moi, pălărie ţuguiată şi manşete!

Poate că ar fi dorit să destăinuiască cuiva toate acestea. Dar cum să exprimi acea nespusă greutate care-ţi apasă inima, schimbătoare ca norii, învolburată ca vântul? Îi lipseau deci cuvintele, ocazia şi îndrăzneala.

Totuşi, dacă Charles ar fi vrut, dacă ar fi bănuit, dacă măcar o singură dată privirea lui i-ar fi ghicit gândul, din inima ei s-ar fi desprins o bogăţie neaşteptată de sentimente, aşa cum cad fructele de pe un spalier când îl atingi. Dar pe măsură ce viaţa lor intimă era tot mai strânsă, simţea o înstrăinare sufletească ce-o îndepărta de el.

Conversaţia lui Charles era searbădă, ca un trotuar, şi-n ea defilau toate ideile comune, în veşmântul lor de rând, fără să stârnească vreo emoţie, să te facă să râzi sau să visezi. Spunea că pe când locuia la Rouen nu avusese niciodată curiozitatea să se ducă la teatru, să vadă actorii din Paris. Nu ştia nici să înoate, nici să facă scrimă, nici să tragă cu pistolul, iar într-o zi nu fu în stare să-i explice un termen de călărie pe care-l întâlnise într-un roman. Nu cumva un bărbat trebuia, dimpotrivă, să ştie tot, să se priceapă perfect la orice, să te iniţieze în focurile pasiunii, în rafinamentul vieţii, în toate tainele?! Dar acesta n-o învăţa nimic, nu ştia nimic, nu dorea nimic. O credea fericită; şi ea nu-i ierta această linişte atât de temeinic înscăunată, această seninătate greoaie, şi nici fericirea însăşi pe care ea i-o dădea.

Câteodată desena; pentru Charles era o mare distracţie să stea în picioare şi să se uite la ea, aplecată pe carton, făcând ochii mici, ca să-şi vadă mai bine lucrarea, sau rotunjind cu degetele cocoloşi de miez de pâine. Când cânta la pian, cu cât îi alergau degetele mai repede, cu atât el se minuna mai tare. Bătea clapele cu îndrăzneală şi parcurgea toată claviatura, de la un capăt la altul, fără întrerupere. Zgâlţâit astfel, bătrânul instrument, ale cărui coarde zbârnâiau, se auzea până la capătul satului, dacă fereastra era deschisă, şi de multe ori portărelul, trecând pe şosea în capul gol şi cu pantofi de pâslă, se oprea, cu hârtiile în mână, s-o asculte.

Pe de altă parte, Emma ştia să-şi ducă gospodăria. Trimitea bolnavilor socoteala vizitelor în scrisori bine ticluite, care nu aveau aerul unor facturi. Duminica, de câte ori aveau vreun vecin la masă, găsea mijlocul de a oferi un fel de mâncare bine prezentat, se pricepea să aşeze pe frunze de vie piramide de renclode, servea dulceaţa răsturnând borcanele într-o farfurie, şi chiar spunea că o să cumpere boluri pentru clătit gura după masă. Toate acestea îi aduceau lui Bovary multă consideraţie.

Charles ajungea să-şi dea mai multă importanţă pentru că avea o asemenea nevastă. Arăta cu mândrie, în sală, două mici schiţe de-ale ei, în creion, pe care le încadrase în rame foarte late şi le atârnase pe tapetul peretelui cu nişte lungi şnururi verzi. Când se întorcea de la biserică, putea fi văzut în faţa porţii în nişte frumoşi papuci brodaţi.

Uneori se întoncea acasă târziu, la 10, sau chiar la miezul nopţii. Atunci cerea de mâncare, şi cum servitoarea era culcată, îl servea Emma. Îşi scotea redingota, ca să mănânce mai în voie. Înşira unul după altul pe toţi cei pe care-i întâlnise, satele prin care fusese, reţetele pe care le prescrisese şi, mulţumit de el, înfuleca un rest de tocană, curăţa brânza de coajă, ronţăia un măr, îşi golea carafa, după care se ducea să se culce şi începea să sforăie.

Fiindcă multă vreme avusese obiceiul să se culce cu scufia de bumbac, nu ştia cum să-şi pună fularul ca să stea pe urechi, şi de aceea, dimineaţa, se trezea cu părul ciufulit, căzut pe faţă, alb tot de puful pernei, ale cărei şireturi se dezlegau în timpul nopţii. Purta totdeauna nişte cizme solide, care aveau deasupra labei piciorului două creţuri adânci, ce mergeau oblic spre glezne, restul căputei ridicându-se drept, întins, ca pe-un picior de lemn. Zicea că-s destul de bune pentru la ţară.

Maică-sa aproba zgârcenia asta, căci venea să-l vadă, ca şi altădată, de câte ori se întâmpla să aibă acasă vreo ceartă mai zdravănă, şi totuşi doamna Bovary-mama părea pornită contra nurorii ei. Găsea că trăieşte pe picior prea mare faţă de averea lor; lemnele, zahărul şi lumânările se iroseau ca la o casă mare, şi focul care ardea la bucătărie ar fi ajuns pentru douăzeci şi cinci de feluri de bucate! Îi aşeza rufele în dulapuri şi o învăţa cum să-l supravegheze pe măcelar când aducea carnea. Emma asculta sfaturile pe care doamna Bovary i le dădea cu nemiluita; şi cât era ziua de mare auzeai numai: fata mea şi mama mea, însoţite de mici tremurători de buze, fiecare din ele dând drumul la cuvinte dulci cu o voce fremătând de mânie.

Pe vremea doamnei Dubuc, bătrâna se simţea încă preferata, dar acum iubirea lui Charles pentru Emma i se părea ca o trădare a dragostei ei, ca o răpire a ceea ce i se cuvenea; şi privea fericirea fiului ei cu tăcerea tristă a unui scăpătat care priveşte pe geam la oamenii instalaţi în fosta lui casă. Ca şi când ar fi depănat amintiri, îi reamintea osteneala şi sacrificiile ei, şi, punându-le faţă în faţă cu nepăsarea Emmei, încheia spunându-i că nu se cuvenea de loc să-şi adore numai şi numai nevasta.

Charles nu ştia ce să răspundă, îşi respecta mama şi îşi iubea nespus de mult nevasta; socotea judecata uneia ca fără greş, şi totuşi o găsea pe cealaltă fără nici un cusur. După ce pleca doamna Bovary, încerca să repete, sfios, şi cu aceleaşi vorbe, vreuna din cele mai inofensive observaţii auzite de la maică-sa; dovedindu-i cu un singur cuvânt că se înşală, Emma îl trimitea să-şi vadă de bolnavii lui.

Totuşi, după teorii pe care le credea bune, Emma voi să cunoască dragostea. În nopţile cu lună recita prin grădină tot ce ştia pe dinafară din poeziile pline de pasiune, îi cânta suspinând adagii melancolice; dar, după asta, se trezea tot aşa de liniştită ca şi înainte, iar Charles nu se arăta nici mai îndrăgostit, nici mai mişcat.

După ce scapără astfel cu amnarul de inima lui fără să poată scoate măcar o scânteie — incapabilă, de altminteri, să înţeleagă ceea ce ea nu resimţea, ca şi de a crede în tot ce nu se manifesta prin forme statornicite, Emma se convinse uşor că pasiunea barbarului nu mai avea nimic excesiv. Expansiunile lui de dragoste făceau parte din program; o săruta la anumite ore. Era un obicei ca oricare altul şi ca un desert dinainte ştiut, după monotonia unei piese.

Un paznic de vânătoare pe care domnul Bovary îl vindecase de apă la plămâni îi dăruise doamnei o căţeluşă ogar de Italia, pe care-o lua cu dânsa la plimbare, când ieşea câteodată, ca să mai fie singură o clipă şi să nu mai vadă înaintea ochilor veşnic aceeaşi grădină, cu aleea prăfuită.

Se duse până la păduricea de fagi din Banneville, lângă pavilionul părăsit din colţul zidului dinspre câmp. În şanţul împrejmuitor, printre ierburi, erau trestii lungi, cu frunzele tăioase.

Mai întâi se uita de jur-împrejur, să vadă dacă nu se schimbase ceva de când venise ultima dată. Regăsea în aceleaşi locuri digitalele, micşunelele, tufele de urzici, din jurul pietroaielor, plăcile de lichen de-a lungul celor trei ferestre, ale căror obloane, mereu închise, se umpleau de putregai pe barele lor de fier ruginit.