La început, gândul ei hoinărea la întâmplare, fără nici o ţintă, ca şi ogăriţa care dădea târcoale pe câmp, lătra după fluturi galbeni, vâna popândoci sau scutura macii de pe marginea unui lan de grâu. Apoi, încetul cu încetul, îşi aduna gândurile şi, stând pe iarba pe care-o scormonea cu vârful umbrelei, Emma îşi spunea mereu: "Doamne, de ce m-am măritat?"

Se întreba dacă n-ar fi fost cu putinţă ca prin jocul întâmplării să întâlneascâ alt bărbat: şi căuta să-şi închipuie care-ar fi putut să fie acele evenimente ce nu s-au întâmplat, acea altă viaţă, acel bărbat pe care nu-! cunoştea. Fără îndoială că nu toţi semănau cu al ei. Ar fi putut sà fie frumos, spiritual, distins, atrăgător, aşa cum erau desigur cei cu care se căsătoriseră colegele ei de la maici. Ce făceau ele acum? La oraş, în vuietul străzilor, în freamătul teatrelor şi iluminaţiile unui bal, duceau o viaţă în care inima-ţi creşte de bucurie şi simţurile se desfac ca o floare. Pe când viaţa ei era rece ca un pod de casă cu lucarna spre nord, iar plictiseala, păianjen tăcut, îşi ţesea pânza în umbra tuturor cotloanelor inimii sale. Îşi aducea aminte de zilele împărţirii premiilor, când urca pe estradă să-i pună coroniţa. Cu părul împletit, cu rochiţa albă şi pantofii de brunel{18}, decoltaţi, era drăguţă, şi când se întorcea la loc, domnii se aplecau să-i facă complimente; curtea era plină de căleşti, îşi luau rămas bun prin portierele deschise, profesorul de muzică trecea, cu cutia de vioară, salutând. Ce departe erau toate acestea, ce departe!

O chema pe Djali, o lua între genunchi, îi mângâia capul lung, delicat, şi-i spunea:

— Hai, sărută-ţi stăpâna, tu care nu ştii ce-i necazul... Apoi, contemplând mutra melancolică a sprintenului animal ce căsca alene, se înduioşa şi, cu gândul la soarta ei, îi vorbea tare, ca unui om mâhnit pe care vrei să-l mângâi.

Uneori se porneau rafale de vânt, răbufniri ale mării, care, năvălind deodată peste tot platoul ţinutului Caux, aduceau până departe în câmp o răcoare sărată. Trestiile şuierau plecate la pământ, iar frunzele fagilor foşneau într-un freamăt grăbit, pe când vârfurile lor, legănându-se întruna, îşi continuau murmurul măreţ. Emma îşi strângea şalul pe umeri şi se scula.

Pe alee, o lumină verde, răsfrântă de frunziş, juca pe muşchiul scurt, care trosnea uşor sub picioarele ei. Soarele apunea; printre crengi cerul se vedea roşu, iar trunchiurile copacilor, plantaţi în şiruri drepte, paralele, păreau nişte colonade întunecate, pe un fond auriu; o apuca frica, o chema pe Djali, se întorcea repede la Tostes pe şosea, se lăsa într-un fotoliu şi nu scotea o vorbă toată seara.

Dar pe la sfârşitul lui septembrie se întâmplă deodată ceva extraordinar în viaţa ei; fu invitată la Vaubyessard, la marchizul d'Andervilliers.

Fost secretar de stat pe vremea Restauraţiei, căutând acum să intre iar în viaţa politică, marchizul îşi pregătea de demult candidatura de deputat. Iarna împărţea braţe de lemne în dreapta şi-n stânga, iar la Consiliul general cerea tot mereu cu aprindere să se facă şosele în plasa lui. În timpul căldurilor mari făcuse un abces în gură, de care Charles îl scăpase ca prin minune, deschizându-l la timp cu lanţeta. Administratorul trimis la Tostes ca să plătească pentru operaţie povesti seara că în grădiniţa doctorului a văzut nişte cireşe grozave. Şi, cum la Vaubyessard cireşilor nu le prea mergea, domnul marchiz îi ceru lui Bovary câţiva puieţi; se simţi dator să-i mulţumească personal; o zări pe Emma, găsi că are o talie frumoasă şi că nu saluta ca o ţărancă, aşa că la castel se gândiră că nu se trece dincolo de marginile îngăduinţei şi nici c-ar fi vreo greşeală dacă invită tânăra pereche.

Într-o miercuri, la ora trei, domnul şi doamna Bovary plecară cu şareta la Vaubyessard, cu un cufăr mare legat la spate şi o cutie de pălării în faţă. Charles mai ţinea între genunchi şi o cutie de carton.

Sosiră la căderea nopţii, când începeau să se aprindă lampioanele în parc, ca să lumineze drumul trăsurilor.

 

 

VIII

 

Castelul, o clădire modernă în stil italienesc, cu două aripi care ieşeau înainte şi trei peroane, se întindea la capătul unei pajişti imense, pe care, printre pâlcuri rare de copaci bătrâni, păşteau câteva vaci; iar nişte paneraşe cu arbuşti, rododendroni, iasomie şi călini îşi rotunjeau tufele de verdeaţă, unele mai mari, altele mai mici, de-a lungul curbei pe care-o făcea drumul acoperit cu nisip. Un râuşor trecea pe sub un pod; prin ceaţă se zăreau nişte clădiri acoperite cu paie, răzleţite pe-o fâneaţă care avea pe margini două coline dulci, împădurite, iar în spate, într-un desiş, se întindeau pe două rânduri paralele şoproanele şi grajdurile, rămăşiţe din vechiul castel dărâmat.

Şareta lui Charles se opri în faţa peronului din mijloc; ieşiră servitorii; marchizul îşi întâmpină musafirii, şi, oferind braţul soţiei doctorului, o conduse în vestibul.

Era o încăpere foarte înaltă, cu plăci de marmură pe jos, în care paşii şi vocile răsunau ca într-o biserică. În faţă urca o scară dreaptă, iar în stânga un culoar ce dădea în grădină ducea în sala de biliard; din faţa uşii se auzeau ciocăniturile bilelor de fildeş. Traversând-o, în drum spre salon, Emma văzu în jurul mesei câţiva bărbaţi gravi, cu bărbia proptită pe nişte cravate enorme, toţi cu decoraţii pe piept, şi care surâdeau, tăcuţi, dând cu tacul.

Pe pereţii căptuşiţi cu lemn întunecat erau atârnate mari cadre aurite, care aveau pe marginea de jos, scrise cu litere negre, nişte nume. Emma citi: "Jean-Antoine d'Andervilliers d'Yverbonville, conte de Vaubyessard şi baron de Fresnaye, căzut în bătălia de la Coutras la 20 octombrie 1587". Iar pe-un altul: "Jean-Antoine-Henry-Guy d'Andervilliers de Vaubyessard, amiral al Franţei şi cavaler al Ordinului Saint-Michel, rănit în bătălia de la Hougue-Saint-Vaast la 29 mai 1692, mort la Vaubyessard la 23 ianuarie 1693". Mai departe de-abia se mai puteau distinge cei care urmau, căci lumina lămpilor, răsfrântă pe postavul verde al biliardului, cufunda încăperea într-o umbră plutitoare. Întunecând pânzele orizontale ale tablourilor, le brăzda cu creţuri fine, după cum era crăpat lacul de pe ele; şi din toate aceste mari pătrate negre cu rame de aur ieşeau, ici şi colo, câte-o parte din pictură mai clară; o frunte palidă, doi ochi care se uitau la tine, peruci care ondulau pe umărul pudrat al veşmintelor roşii, sau o cataramă de jartieră pe rotunjimea unei pulpe.

Marchizul deschise uşa salonului; una din doamne se sculă (era chiar marchiza), veni în întâmpinarea Emmei, o pofti să ia loc alături de dânsa, pe-o canapeluţă, şi începu să-i vorbească prieteneşte, ca şi când ar fi cunoscut-o de mult. Era o femeie de vreo patruzeci de ani, cu umeri frumoşi, cu nasul coroiat, cu o voce tărăgănată, şi care în seara aceea purta pe părul castaniu un voal simplu de dantelă, al cărui colţ îi cădea pe spate. Lângă dânsa, pe un scaun cu spătar înalt, stătea o tânără blondă; iar nişte domni, care purtau câte o floricică la butoniera fracului, stăteau de vorbă cu doamnele în jurul căminului.

La şapte se servi masa. Domnii, care erau mai numeroşi, luară loc la prima masă, în vestibul, iar doamnele, la a doua, în sufragerie, cu marchizul şi marchiza.

Când intră, Emma se simţi învăluită de un aer cald, amestec de parfum de flori şi rufărie fină, de miros de fripturi şi de trufe. Lumânările candelabrelor îşi alungeau flăcările pe clopotele de argint ale serviciului de masă; cristalele tăiate în faţete, acoperite de o abureală mată, îşi aruncau unele altora raze palide; de-a lungul mesei se înşirau buchete de flori, iar în farfuriile cu marginile late, şerveţelele aranjate în chip de mitră episcopală aveau fiecare în deschizătura dintre cele două cute câte o chiflă ovală. Labele roşii de homari atârnau afară din farfurii; fructe mari în paneraşe ajurate se înălţau straturi-straturi pe muşchi; prepeliţele erau cu pene cu tot; se vedeau aburi ridicându-se, şi, în ciorapi de mătase, cu pantaloni scurţi, cu cravată albă, cu dantele, grav ca un judecător, feciorul-şef, trecând printre umerii mesenilor felurile gata împărţite, cu o simplă mişcare de lingură, îţi sălta bucata pe care-o alegeai.