Pe soba cea mare de porţelan, cu vergele de aramă, o statuie de femeie, înveşmântată pâna la bărbie, privea nemişcată sala plină de lume.

Doamna Bovary băgă de seamă că mai multe doamne nu-şi puseseră mânuşile în pahar.

În timpul acesta, tocmai la capătul mesei, singur printre toate aceste femei, aplecat deasupra farfuriei pline şi cu şervetul înnodat la spate ca la un copil, mânca un bătrân, căruia-i curgeau picături de sos din gură. Avea ochii injectaţi şi purta o codiţă dată pe spate, împletită cu o panglică neagră. Era socrul marchizului, bătrânul duce de Laverdière, fostul favorit al contelui d'Artois pe vremea vânătorilor ce se făceau la Vaudreuil, la marchizul de Conflans, şi despre care se spunea că fusese amantul reginei Marie-Antoinette după domnul de Coigny şi înainte de domnul de Lauzun. Dusese o viaţă zgomotoasă de desfrâu, plină de dueluri, de rămăşaguri, de femei răpite; îşi mâncase averea şi vârâse groaza în toată familia. Un fecior, care stătea în spatele scaunului, îi ţipa în ureche denumirea felurilor de mâncare pe care el le arăta cu degetul, gângăvind; şi, fără să-şi dea seama, ochii Emmei se îndreptau mereu asupra acestui bătrân cu buzele care-i atârnau ca spre un lucru extraordinar şi măreţ. Trăise la curte şi se culcase în patul reginelor!

Se turnă şampanie de la gheaţă. Emma se înfioră toată simţind răceala aceasta în gură. Nu văzuse niciodată rodii şi nici nu mâncase ananas. Chiar zahărul pisat i se păru mai alb şi mai fin ca aiurea.

Doamnele urcară apoi în camerele lor, să se gătească de bal.

Emma se dichisi cu meticulozitatea conştientă a unei actriţe care apare pe scenă pentru întâia oară. Îşi aranjă părul cum o învăţase coaforul şi trase pe dânsa rochia de bariş, întinsă pe pat. Pe Charles îl strângeau pantalonii la talie.

— Au să mă supere "supieurile" când am să dansez, spuse el.

— Când ai sa dansezi? întrebă Emma.

— Da!

— Dar ce-i cu tine, ţi-ai pierdut minţile? Au să râdă de tine... astâmpără-te. De altfel, aşa-i stă mai bine unui doctor, adăugă ea.

Charles tăcu. Se plimba dintr-un capăt în altul al odăii, aşteptând să fie gata Emma.

O vedea în oglindă, din spate, între două lumânări. Ochii ei negri păreau şi mai negri. Palele părului ei, uşor umflate spre ureche, aveau o lucire albastră; în coc îi tremura un trandafir pe o tijă subţire, cu imitaţii de picături de rouă pe vârful frunzelor. Avea o rochie de un galben-deschis, pe care o înfrumuseţau trei buchete de boboci de trandafiri cu frunzişoarele lor.

Charles se apropie s-o sărute pe umăr.

— Lasă-mă, spuse ea, îmi boţeşti rochia.

Se auzi un crâmpei de arie, din vioară, şi sunetele unui corn. Coborî scara, stăpânindu-se să nu alerge.

Cadrilurile începuseră. Lumea sosea mereu, se înghesuia. Se aşeză pe o banchetă lângă uşă.

După terminarea cadrilului, pe parchetul din mijloc se vedeau grupuri de bărbaţi stând de vorbă în picioare şi feciori în livrele care aduceau nişte tăvi mari. În şirul femeilor care stăteau jos se agitau evantaie pictate, buchetele ascundeau pe jumătate zâmbetele de pe chipurile lor, şi flaconaşele cu dop de aur se învârteau în mâini întredeschise, ale căror mănuşi albe desenau forma unghiilor şi strângeau braţul la încheietură. Garniturile de dantele, broşele de diamante, brăţările cu medalion tremurau pe corsajele rochiilor, scânteiau pe piepturi, fâşâiau pe braţele goale. În pieptănăturile lipite tare de frunţi şi răsucite la ceafă erau coroniţe, bucheţele sau crenguţe de nu-mă-uita, de iasomie, de flori de rodie, spice sau albăstrele. Stând liniştite la locul lor, mame cu feţe posomorâte purtau turbane roşii.

Emmei îi bătu puţin inima când, condusă de cavalerul ei, care-o ţinea de vârful degetelor, se aşeză în şirul dansatorilor, aşteptând primul sunet de arcuş ca să pornească. Dar emoţia trecu repede şi, legănându-se în ritmul orchestrei, înainta lunecând, clătinându-şi uşor gâtul. La anumite subtilităţi ale viorii, care uneori cânta singură, în timp ce celelalte instrumente tăceau, îi flutura pe buze un surâs; se auzea sunetul cristalin al monedelor de aur ce se aruncau alături pe postavul meselor; apoi toată orchestra începea dintr-o dată, fligornul cu pistoane izbucnea răsunător, picioarele îşi reluau cadenţa, fustele se umflau, se atingeau uşor în treacăt, mâinile se întâlneau, se despărţeau; aceiaşi ochi, care se aplecau în faţa ta, reveneau să se uite fix în ochii tăi.

Câţiva bărbaţi (vreo cincisprezece) între douăzeci şi cinci şi patruzeci de ani, amestecaţi printre dansatori sau stând de vorbă în cadrul uşilor, se distingeau din mulţime prin acelaşi aer de familie, oricare ar fi fost nepotrivirile de vârstă, de îmbrăcăminte sau de înfăţişare.

Hainele lor, mai bine croite, păreau dintr-o stofă mai moale, iar părul, adus în bucle spre tâmple, lucea de pomezi mai fine. Chipurile aveau acea culoare pe care-o dă bogăţia, de un alb scos în relief de paloarea porţelanurilor, de lustrul jucăuş al atlazului, de lacul mobilelor frumoase, şi a căror sănătate e păstrată de un regim cumpătat de mâncăruri alese. Gâtul li se răsucea în voie pe cravatele joase; favoritele lungi le cădeau pe gulere răsfrânte; îşi ştergeau buzele cu batiste brodate cu o iniţială mare, din care se răspândea un miros suav. Cei ce erau în pragul bătrâneţii arătau tineri, pe când pe faţa celor tineri se întipărise ceva matur. În privirile lor nepăsătoare plutea liniştea pasiunilor satisfăcute în fiecare zi; şi prin blândeţea apucăturilor lor străbătea acea brutalitate deosebită pe care o dă conştiinţa de a stăpâni lucrurile obţinute fără mare sforţare, asupra cărora îţi încerci puterea şi-ţi desfeţi vanitatea, cum sunt mânuirea cailor de rasă şi societatea femeilor pierdute.

La trei paşi de Emma, un cavaler în frac albastru vorbea despre Italia cu o tânără femeie palidă, care purta o garnitură de perle.