Doamna Bovary Read Online

Lăudau coloanele Sfântului Petru, Tivoli, Vezuviul, Castellamare şi Munţii Cassini, trandafirii de Genua, Coliseul pe clar de lună. Emma asculta cu cealaltă ureche o conversaţie plină de cuvinte pe care nu le pricepea. Se făcuse cerc în jurul unui bărbat foarte tânăr, care, cu o săptămână înainte, îi bătuse pe Miss Arabella şi Romulus, şi câştigase în Anglia două mii de ludovici pentru că izbutise să sară un şanţ. Unul se plângea că i se îngrăşau caii de curse; altul, de greşelile de tipar care schimonosiseră numele calului său.

În sala de bal era un aer apăsător; lumina lămpilor pălea. Lumea se retrăgea în sala de biliard. Un fecior urcându-se pe un scaun sparse două geamuri: auzind zgomotul cioburilor, doamna Bovary întoarse capul şi zări în grădină, lipite de geam, capete de ţărani care se uitau înăuntru. Atunci îi veni în minte Bertaux. Revăzu ferma, mlaştina mocirloasă, pe tatăl ei în cămaşă, pe sub meri, şi se revăzu pe ea, ca altădată, luând smântâna cu degetul de pe oalele cu lapte de la lăptărie. Dar faţă de străfulgerările ceasului de faţă, viaţa ei din trecut, atât de deşartă până atunci, se ştergea cu totul şi aproape nici nu-i venea să creadă că a trăit-o vreodată. Era acolo; iar în jurul balului nu era decât umbră, aşternută peste tot. Mânca o îngheţată cu vişinată, dintr-o scoică de argint aurit pe care o ţinea în mâna stângă, cu ochii pe jumătate închişi, cu linguriţa între dinţi.

Alături, o doamnă lăsă să-i cadă evantaiul tocmai când trecea un dansator.

— Ce amabil aţi fi, domnule, spuse doamna, dacă aţi binevoi să-mi ridicaţi de după canapea evantaiul!

Domnul se înclină, şi, în timp ce întindea braţul, Emma văzu mâna tinerei doamne care-i arunca în pălărie ceva alb, îndoit în triunghi. Ridicând evantaiul, domnul îl oferi respectuos doamnei; ea-i mulţumi, dând din cap, şi începu să-şi miroase buchetul.

După supeul la care s-au servit din belşug vinuri de Spania, şi vinuri de Rin, supe de raci şi de lapte de migdale, budinci "à la Trafalgar" şi diferite feluri de carne rece în aspic, care tremura în farfurii, trăsurile începură să plece una după alta. Dând la o parte colţul perdelei de muselină, vedeai lunecând în umbră lumina felinarelor. Banchetele se goleau; rămăseseră numai câţiva jucători; muzicanţii îşi răcoreau vârful degetelor, umezindu-le pe limbă; Charles aproape aţipise, rezemat cu spatele de o uşă.

La 3 dimineaţa începu cotilionul. Emma nu ştia să valseze. Valsa toată lumea, chiar şi domnul d'Andervilliers şi marchiza; nu mai rămăseseră decât oaspeţii castelului — vreo douăsprezece persoane.

Atunci unul dintre dansatori, căruia i se zicea familiar viconte, şi a cărui jiletcă foarte deschisă părea ca turnată pe piept, veni a doua oară s-o invite pe doamna Bovary, asigurând-o că el o va conduce şi c-o să se descurce foarte bine.

Porniră încet, apoi mai repede. Se învârteau; în jurul lor totul se învârtea: lămpile, mobilele, placajele pereţilor, şi parchetul, ca un disc pe o axă. Când treceau prin dreptul uşilor, poala rochiei Emmei se lipea de pantalonii lui; picioarele lor se împleteau; vicontele îşi cobora privirile asupra ei, Emma le ridica spre el; se simţea toropită şi se opri. Porniră din nou, şi, cu o mişcare mai repede, vicontele, luând-o pe sus, dispăru cu ea până la capătul coridorului, unde, gâfâind, gata să cadă, Emma îşi lăsă o clipă capul pe pieptul lui. Apoi, tot învârtindu-se, dar mai încet, o conduse la loc; Emma se rezemă cu spatele de perete şi-şi acoperi ochii cu mâna.

Când îi deschise, în faţa unei doamne care stătea în mijlocul salonului pe un taburet, erau trei dansatori în genunchi. Doamna îl alese pe viconte, şi vioara porni iar.

Lumea se uita la ei. Treceau şi reveneau; ea, cu bustul nemişcat, cu faţa puţin aplecată, iar el, cu aceeaşi ţinută, drept, cu cotul rotunjit, cu bărbia înainte. Aceasta ştia sa valseze! Dansară multă vreme, rămânând până la urmă singuri.

Oaspeţii castelului mai stătură de vorbă câteva minute, şi după ce-şi spuseră adio, sau, mai bine zis, bună dimineaţa, se duseră la culcare.

Charles se târa ţinându-se de rampă; îi trecuse os prin os. Stătuse cinci ceasuri de-a rândul în picioare, în faţa meselor, privind cum se juca whist, fără să priceapă nimic. Aşa că răsuflă adânc, de mulţumire, când îşi trase cizmele.

Emma îşi puse un şal pe umeri, deschise fereastra şi rămase rezemată în coate de pervaz.

Era o noapte întunecoasă. Afară picura rar. Trase în piept aerul umed care-i răcorea pieoapele. Muzica balului îi zbârnâia încă în urechi şi căuta să stea trează ca să mai prelungească iluzia acestei vieţi luxoase, pe care în curând trebuia s-o părăsească.

Se crăpa de ziuă. Privi lung ferestrele castelului, încercând să ghicească unde sunt odăile celor pe care îi remarcase în ajun. Ar fi voit să le cunoască viaţa, să o pătrundă, să intre cu totul în ea.

Dar tremura de frig.