Doamna Bovary Read Online

Nastasie coborî scările dârdâind de frig şi se duse să deschidă broasca şi zăvoarele, unul după altul. Omul lăsă calul şi, urmând fata în casă, intră îndată după dânsa. Scoase din boneta lui de lână cu ciucuri cenuşii o scrisoare înfăşurată într-o cârpă şi o întinse delicat lui Charles, care se ridică în cot pe pernă, ca s-o citească. Nastasie, lângă pat, ţinea lumânarea. Pudică, doamna sta cu faţa la perete, cu spatele la el.

Prin scrisoarea aceea, pecetluită cu ceara albastră, domnul Bovary era rugat să se ducă de îndată la ferma Bertaux, ca să pună la loc un picior rupt. Dar, de la Tostes la Bertaux sunt, mergând de-a dreptul prin Longueville şi Saint-Victor, şase leghe bune de drum. Era o noapte întunecoasă. Doamna Bovary-tânăra se temea ca nu cumva bărbatul ei să aibă vreun accident. Se hotărî deci ca rândaşul să o ia înainte. Charles avea să plece trei ceasuri mai târziu, la răsăritul lunii. Urma să se trimită un băiat în întâmpinarea lui, ca să-i arate drumul care duce la fermă şi să-i deschidă porţile.

Pe la ceasurile 4 de dimineaţă, Charles, bine încotoşmănat în manta, plecă spre Bertaux. Moleşit încă de căldura somnului, se lăsă legănat în trapul liniştit al calului. De câte ori calul se oprea singur în faţa gropilor înconjurate de spini, săpate la capetele ogoarelor, Charles se trezea tresărind, îşi aducea aminte de piciorul rupt, încerca să-şi împrospăteze în minte toate fracturile pe care le ştia. Nu mai ploua; începea să se crape de ziuă, şi pe crenguţele goale ale merilor păsărelele stăteau nemişcate cu penişoarele lor zburlite de boarea rece a dimineţii. Câmpul neted se întindea la nesfârşit, şi pâlcurile de copaci din preajma fermelor făceau, ici şi colo, pete de un violet-închis pe întinderea cenuşie care se pierdea în zare pe fondul mohorât al cerului. Din când în când, Charles deschidea ochii; apoi, obosit de gânduri, era furat de somn, fără să vrea, şi curând îl apucă un fel de aţipeală, în care, senzaţiile lui proaspete confundându-se cu amintiri, se vedea dedublat, student şi totodată însurat, culcat în patul lui, ca adineauri, şi străbătând un salon cu oameni operaţi, ca altădată. Mirosul cald al cataplasmelor se amesteca în capul lui cu mireasma proaspătă de rouă; auzea huruind pe vergelele lor verigile de fier ale paturilor, şi pe nevastă-sa dormind... Cum tocmai trecea prin Vassonville, zări pe marginea unui şanţ un băiat stând pe iarbă.

— Sunteţi doctorul? întrebă băiatul.

Şi când auzi răspunsul Iui Charles, îşi luă saboţii în mână şi începu să alerge înaintea lui.

Pe drum, din tot ce-i spunea călăuza, ofiţerul sanitar îşi dădu seama că domnul Rouault trebuie să fie un gospodar din cei mai înstăriţi. Îşi rupsese piciorul, în ajun, seara, întorcându-se de la un vecin unde serbase Boboteaza. Nevasta-i murise de doi ani. Nu avea pe lângă dânsul decât pe domnişoara lui, care-l ajuta să ţină casa.

Făgaşurile deveniră mai adânci. Se apropiau de Bertaux. Băiatul se strecură atunci prin gaura unui gard de nuiele, dispăru, apoi se întoarse la capătul unei ogrăzi ca să deschidă bariera. Calul aluneca pe iarba udă; Charles se aplecă, să poată trece pe sub crengi. Câinii de pază, legaţi de coteţele tor, lătrau, zbătându-se în lanţ. Când intră la Bertaux, calul se sperie şi sări în lături.

Era o fermă arătoasă. Pe deasupra porţilor deschise se vedeau în grajduri cai mari de arătură care ronţăiau tihniţi la nişte iesle noi. De-a lungul clădirilor se întindea un morman mare de băligar, din care ieşeau aburi, şi printre găini şi curci, ciuguleau, pe deasupra, vreo cinci-şase păuni, fala găinăriilor din Caux. Târla de oi era lungă, şura înaltă, cu pereţi netezi ca palma. Sub un şopron erau două căruţe mari şi patru pluguri, cu hamurile, cu bicele, cu jugurile şi cu tot echipamentul, ale cărui podoabe de lână albastră erau prăfuite de colbul mărunt căzut din pod.