Doamna Bovary Read Online

Ograda mergea urcând, plantată cu copaci aşezaţi simetric, iar dinspre o baltă răsuna gălăgia veselă a unui cârd de gâşte.

O femeie tânără, într-o rochie albastră de lână merinos, cu trei volane, ieşi în prag în întâmpinarea domnului Bovary, pe care-l pofti în bucătărie, unde pălălăia un foc mare. Mâncarea oamenilor clocotea primprejur în oale de toate mărimile. Haine ude erau puse la uscat sub acoperişul căminului. Lopăţica, cleştele şi vârful foalelor, toate de-o mărime colosală, străluceau ca oţelul şlefuit, iar de-a lungul pereţilor se întindeau tot soiul de ustensile de bucătărie, în care se oglindeau, inegal, flacăra luminoasă din sobă, laolaltă cu primele licăriri ale soarelui batând în geamuri.

Charles sui la primul cat să vadă bolnavul. Îl găsi în pat, asudând sub plapumă, cu boneta de bumbac aruncată cât colo. Era un om scund, gras, de vreo cincizeci de ani, cu pielea albă, ochii albaştri, cu chelie deasupra frunţii şi care purta cercei. Pe-un scaun, alături, avea o carafă mare de rachiu, din care-şi turna din când în când ca să-i mai vină inima la loc; dar cum îl văzu pe doctor, se potoli şi, în loc să înjure cum făcea de douăsprezece ore, începu să geamă încetişor.

Era o fractură simplă, fără nici o complicaţie. Charles nici n-ar fi cutezat să-şi dorească una mai uşoară. Atunci, amintindu-şi felul de a se purta al profesorilor lui la patul răniţilor, îşi îmbărbăta pacientul cu tot felul de glume şi mângâieri doftoriceşti, care sunt ca uleiul cu care ungi bisturiul. Ca să facă rost de atele, căutară în droşcărie o legătură de şipci. Charles alese una, o tăie ín bucăţi, o netezi cu un ciob de geam, în timp ce fata în casă rupea nişte cearceafuri ca să facă fese, iar domnişoara Emma se străduia să coasă nişte perniţe. Cum nu-şi găsea repede cutia de lucru, tatăl ei îşi pierdu răbdarea; Emma nu-i răspunse nimic; dar, cosând, se înţepa la degete şi le tot ducea la gură să le sugă.

Charles fu surprins de albeaţa unghiilor ei. Erau lucioase, ascuţite la vârf, mai curate decât fildeşurile de Dieppe şi tăiate în formă de migdală. Mâna ei totuşi nu era frumoasă, poate nu destul de palidă şi cu osişoarele degetelor cam uscate; era şi prea lungă şi fără mlădieri molatice. Ceea ce avea frumos erau ochii; deşi căprui, păreau negri din cauza genelor, iar privirea ei te întâmpina deschis, cu o îndrăzneală candidă.

De îndată ce termină pansamentul, doctorul fu poftit chiar de domnul Rouault să îmbuce ceva înainte de a pleca.

Charles coborî în sala mare de jos. Pe-o măsuţă, la picioarele unui pat mare, cu baldachin îmbrăcat în stambă pe care erau zugrăviţi nişte turci, se aflau două tacâmuri, cu pahare de argint. Dintr-un dulap înalt de lemn de stejar, aşezat faţă în faţă cu fereastra, venea un miros de stânjenei şi de cearşafuri jilave. În colţuri erau aşezaţi la rând, pe jos, în picioare, nişte saci de grâu. Era tot ce nu încăpuse în hambarul de alături, în care te suiai pe trei trepte de piatră. Ca să împodobească locuinţa, agăţase într-un cui, în mijlocul peretelui, a cărui zugrăveală verde se cojea sub silitră, un cap de Minervă în creion negru, încadrat într-o ramă aurită, care avea scris jos, cu litere gotice: "Scumpului meu tată".

Vorbiră mai întâi despre bolnav, apoi despre vreme, despre ger, despre lupii care cutreierau noaptea pe câmp. Domnişoara Rouault se plictisea la ţară, mai ales acum, când căzuseră pe capul ei aproape toate grijile fermei. Cum în cameră era rece, dârdâia mâncând, lăsând să i se vadă puţin buzele cărnoase, pe care, când tăcea, avea obiceiul să şi le muşte.

Gâtul îi ieşea dintr-un guler alb, răsfrânt. Cele două pale negre de păr, atât de linse încât păreau dintr-o bucată, erau despărţite în creştet de o cărare subţire, care se afunda uşor, urmând curba craniului, şi, de-abia descoperind vârful urechii, se împreunau la spate într-un coc mare, cu o mişcare unduioasă spre tâmple, lucru pe care medicul de ţară îl văzu pentru prima oară în viaţa lui. Umerii obrajilor erau trandafirii.. Purta, ca un bărbat, un lornion de baga, petrecut între doi nasturi de la corsaj.

Când Charles, după ce urcase să-şi ia rămas bun de la moş Rouault, se întoarse în sală înainte de a pleca, o găsi în picioare, cu fruntea lipită de geam, privind în grădină, unde haracii fasolelor fuseseră culcaţi de vânt. Emma se-ntoarse.

— Căutaţi ceva? întrebă.

— Cravaşa, vă rog, răspunse el.

Şi, spunând asta, începu să scotocească pe pat, pe după uşi, pe sub scaune; cravaşa-i căzuse jos, între saci şi perete.

Domnişoara Emma o zări şi se aplecă peste saci. Din politeţe, Charles se repezi şi el şi, cum întindea braţul în aceeaşi direcţie, simţi cum pieptul lui atinge uşor spatele tinerei fete, aplecată sub dânsul. Ea se ridică, înroşindu-se, şi-l privi peste umăr, întinzându-i vâna de bou.

În loc să vină la Bertaux peste trei zile, după cum făgăduise, se înapoie chiar a doua zi, apoi regulat, de două ori pe săptămână, fără a mai pune la socoteală vizitele neaşteptate pe care le făcea din când în când, ca din întâmplare.

De altfel, totul merse bine; vindecarea urmă după toate regulile, şi când, după patruzeci şi şase de zile, moş Rouault fu văzut încercând să meargă singur prin cocioaba lui, domnul Bovary începu să fie socotit ca o mare capacitate. Moş Rouault spunea că n-ar fi fost mai bine îngrijit nici de cei mai buni medici din Yvetot sau chiar din Rouen.

Cât despre Charles, el nici nu încerca să se întrebe de ce venea la Bertaux cu plăcere. Dar chiar dacă s-ar fi gândit la asta, şi-ar fi explicat tot zelul prin gravitatea cazului, sau poate prin câştigul pe care-l spera.