Doamna Bovary Read Online

Totuşi, oare pentru asta vizitele lui la fermă însemnau, printre bietele îndeletniciri din viaţa lui, o excepţie încântătoare? În zilele acelea se scula cu noaptea în cap, pornea în galop, îşi îndemna mereu calul, apoi se dădea jos să-şi şteargă picioarele de iarbă şi, înainte de a ajunge, îşi punea mănuşile negre. Îi plăcea să se vadă intrând în curte, să simtă bariera învârtindu-se pe lângă umărul lui, şi cocoşul care cânta pe zid, şi slugile care-i ieşeau înainte. Îi erau dragi şura şi grajdurile; îi era drag moş Rouault, care bătea palma cu el, spunându-i salvatorul meu; îi erau dragi micuţii saboţi ai domnişoarei Emma, pe lespezile spălate din bucătărie; tocurile mari o înălţau puţin, şi când mergea înaintea lui, tălpile de lemn, ridicându-se repede, plescăiau sec pe pielea ghetei.

Ea-l însoţea totdeauna până la ultima treaptă a scării de la intrare. Când calul nu era încă adus, aştepta şi ea acolo. Îşi luaseră rămas bun, nu-şi mai spuneau nimic; boarea vântului o învăluia, ridicându-i valvârtej şuviţele zvăpăiate de la ceafă, sau clătinându-i pe şold cordonul şorţului, ale cărui capete se încolăceau ca nişte panglici. O dată, pe o vreme de dezgheţ, de pe coaja copacilor se prelingea apa în curte, şi zăpada de pe acoperişuri se topea. Emma era în prag; se duse să-şi caute umbrela şi o deschise. Umbrela, de-o mătase de culoare schimbătoare, prin care treceau razele soarelui, îi lumina cu reflexe jucăuşe pielea albă a feţei. Surâdea, de dedesubt, căldurii blânde de afară şi se auzeau picăturile de apă căzând una câte una pe mătasea întinsă.

În primele zile când Charles se ducea la Bertaux, doamna Bovary-tânăra nu uita niciodată să întrebe cum merge bolnavul, ba chiar, în registrul pe care-l ţinea în partidă dublă, alesese pentru domnul Rouault o minunată pagină albă. Dar când află că are o fată, începu să se informeze; şi afla că domnişoara Rouault, crescută la maici, la Ursuline, primise, cum se spune, o educaţie frumoasă, că prin urmare, ştia dansul, geografia, desenul, ştia să brodeze şi să cânte la pian. Asta punea vârf la toate!

"Aşadar, îşi spunea ea, de asta arată aşa de vesel când se duce s-o vadă, de asta îşi pune vesta cea noiuă, chiar cu riscul de-a i-o strica ploaia? Ah! Femeia asta! Femeia asta!"

Şi o urî din instinct. La început îşi descărca amarul prin câteva aluzii. Charles nu le pricepu; apoi, prin reflecţii întâmplătoare, pe care el se făcea că nu le bagă în seamă, de teamă să nu dezlănţuie o furtună; în sfârşit, prin vorbe spuse pe şleau, pe neaşteptate, la care el nu ştia ce să răspundă... Ce mai căuta la Bertaux, de vreme ce domnul Rouault se vindecase, şi dumnealor nu plătiseră încă? Ah! fiindcă acolo era o persoană, una care ştia să vorbească, să brodeze, o persoană subţire. Asta-i plăcea: îi trebuiau domnişoare de oraş! Şi iar începea:

— Fata lui moş Rouault, domnişoară de oraş! Ei, asta-i! Bunicul lor a fost cioban, şi au un văr care era cât pe ce să treacă pe la juraţi pentru răniri cu prilejul unei încăierări. Nu-i cazul să-ţi dai atâtea ifose, nici să apari duminica la biserică în rochie de mătase, ca o contesă. De altfel, vai de el, că de n-ar fi fost rapiţa de anul trecut, în mare încurcătură ar fi fost cu plata arenzilor întârziate!

De lehamite, Charles nu se mai duse la Bertaux. După multe plânsete şi sărutări, într-o mare explozie de dragoste, Héloïse îl pusese să jure, cu mâna pe Evanghelie, că n-o să se mai ducă. Se supuse deci; dar tăria dorinţei lui protesta împotriva purtării sale supuse şi, printr-un fel de ipocrizie naivă, socoti că această interdicţie de a o vedea îi da dreptul să o iubească. Şi apoi, văduva era slabă; avea dinţi lungi; purta vara şi iarna un mic şal negru, al cărui colţ îi atârna între omoplaţi, avea o talie ţeapănă, strânsă în nişte rochii ca un fel de teci, prea scurte, care lăsau să i se vadă gleznele, cu şireturile pantofilor largi, încrucişate pe nişte ciorapi cenuşii.

Mama lui Charles venea sa-i vadă din când în când; dar, după câteva zile, nora reuşi parcă s-o atragă de partea ei, şi atunci îl scrijelau cu reflecţiile şi observaţiile lor. Nu era bine să mănânce aşa de mult! De ce dă totdeauna un păhărel de rachiu oricui intră în casă? Ce încăpăţânare, să nu vrea să poarte o flanelă!

La începutul primăverii se întâmplă ca un notar din Ingouville, care avea în păstrare fondurile văduvei Dubuc, profitând de o mare prielnică, să plece cu un vapor, luând cu el toţi banii biroului de notariat. Héloïse, ce-i drept, mai avea, pe lângă partea dintr-o corabie, evaluată la şase mii de franci, şi casa din strada Saint-François; şi, totuşi, din toată această avere, atât de trâmbiţată, nu apărură în căsnicia lor decât câteva mobile şi nişte zdrenţe. Lucrurile trebuiră să fie limpezite. Casa din Dieppe se dovedi a fi roasă de ipoteci până-n temelie; ce anume dăduse ea în păstrarea notarului numai Dumnezeu ştie, iar partea ei din corabie nu trecu de trei mii de franci.

Aşadar, dumneaei minţise! În disperarea lui, domnul Bovary-tatăl, trântind un scaun de duşumea, o învinui pe nevastă-sa că şi-a nenorocit feciorul, înhămându-l cu o mârţoagă ca asta, ale cărei hamuri nu făceau nici cât pielea. Veniră la Tostes. Urmară explicaţii, scene. Aruncându-se în braţele lui Charles, Héìoïse îl imploră, plângând, s-o apere de părinţii lui. Acesta voi să le vorbească în favoarea ei. Supăraţi, părinţii plecară.

Dar lovitura fusese dată. Opt zile după aceea, pe când întindea nişte rufe în curte, Héloïse începu să scuipe sânge, şi a doua zi, pe când Charles era întors cu spatele, ca să tragă perdeaua la fereastră, ea spuse numai: "Ah! Doamne!", scoase un oftat şi leşină.