Murise! Ce consternare!

Când se isprăvi totul la cimitir, Charles se întoarse acasă. Nu găsi pe nimeni jos; urcă la etaj în cameră, îi văzu rochia care mai atârna la picioarele patului; şi atunci, sprijinindu-se de birou, rămase aşa până seara, pierdut într-o visare dureroasă. La urma urmelor, ea îl iubise.

 

 

III

 

Într-o dimineaţă, moş Rouault veni să-i aducă lui Charles plata pentru vindecarea piciorului; şaptezeci şi cinci de franci, în monezi de doi franci, şi o curcă. Aflase de nenorocirea lui şi-l consolă cât putu.

— Ştiu ce înseamnă asta! spunea el, bătându-l pe umăr; am fost şi eu ca dumneata. Când am pierdut-o pe răposata, sărmana, de ea, cutreieram toate coclaurile ca să fiu singur; mă prăbuşeam la rădăcina câte unui copac, plângeam, îl chemam pe bunul Dumnezeu, spunându-i tot felul de prostii; aş fi vrut să fiu şi eu ca şi cârtíţele pe care le vedeam printre crengi, cu pântecele plin de viermi, să fi crăpat, în sfârşit... Şi când mă gândeam că în aceleaşi clipe alţii îşi strângeau la piept nevestele lor dragi, trânteam cu băţul în pământ; eram ca nebun, nici nu mai puneam nimic în gură; mi-era silă numai la gândul de-a merge la cafenea, n-ai crede. Ei bine, încet-încet, zi după zi, primăvară după iarnă, toamnă după vară, toate s-au scurs una după alta, firicel cu firicel, bucăţică cu bucăţică; s-au dus, au plecat, adică s-au tras undeva, că întotdeauna îţi rămâne ceva la fund, ca să zic aşa... o greutate, ici, pe piept! Dar cum asta-i soarta noastră a tuturor, nu trebuie să ne prăpădim, şi pentru că alţii au murit, să vrem şi noi să murim... Trebuie să vă scuturaţi, domnule Bovary: o să treacă! Veniţi să ne vedeţi; fiică-mea, ştiţi bine, se gândeşte la dumneavoastră din când în când, şi zice că o uitaţi. Acuşi vine primăvara; să facem aşa ca să împuşcaţi un iepure şi să vă mai distraţi niţel.

Charles îi urmă sfatul. Se întoarse la Bertaux; găsi acolo totul ca-n ajun, adică aşa cum era cu cinci luni în urmă. Perii erau în floare, şi moş Rouault, acum înzdrăvenit, umbla de colo-colo, ceea ce dădea fermei mai multă viaţă.

Crezând că este de datoria lui să-l copleşească pe medic cu cât mai multe dovezi de simpatie, din cauza durerii pe care o încercase, îl rugă să nu-şi scoată pălăria din cap, îi vorbi în şoaptă, ca şi cum ar fi fost bolnav, ba chiar avu aerul că e mânios fiindcă nu se pregătise anume pentru el ceva mai uşor decât pentru ceilalţi, cum ar fi nişte ulcele cu smântână sau nişte pere la cuptor. Povesti tot felul de istorii. Charles se trezi râzând; dar amintindu-şi deodată de nevastă-sa, se întunecă. Se aduse cafeaua; nu se mai gândi la ea.

Se gândea tot mai puţin, pe măsură ce se obişnuia să trăiască singur. Plăcerea nouă de a nu mai depinde de nimeni îi făcu în curând singurătatea mai suportabilă. Acum putea să se aşeze la masă când voia, să se întoarcă acasă sau să iasă fără să mai dea socoteală, şi când era tare obosit, să se lăfăiască în largul lui pe pat. Aşadar, se răsfaţă, se alintă, lăsându-se consolat. Pe de altă parte, moartea soţiei nu-i făcuse un prost serviciu în meseria lui, căci timp de-o lună de zile toată lumea repeta: "Bietul băiat! Ce nenorocire!" Lumea vorbea de el, clientela-i crescu; şi apoi putea să se ducă la Bertaux în voie. Avea o speranţă, fără să ştie anume ce vrea; o fericire nedesluşită; când îşi peria favoriţii în faţa oglinzii, găsea că arată mult mai bine.

Într-o zi sosi pe la ora 3; toată lumea era la câmp; intră în bucătărie, dar la început n-o zări pe Emma. Obloanele erau trase. Prin crăpăturile scândurilor, soarele întindea pe jos nişte dungi lungi şi subţiri, care se frângeau la colţurile mobilelor şi tremurau pe tavan. Pe masă, muştele se urcau de-a lungul paharelor din care se băuse şi bâzâiau înecându-se în cidrul rămas pe fund. Lumina zilei, care pătrundea prin hornul căminului, catifelându-i funinginea de pe placa de deasupra, albăstrea puţin cenuşa rece.

Stând între fereastră şi vatră, Emma cosea; nu avea nimic pe cap, iar pe umerii goi se vedeau mici broboane de sudoare.

După cum era obiceiul la ţară, îi oferi ceva de băut. El refuză, ea stărui, şi în cele din urmă îl pofti, râzând, să ia cu dânsa un pahar de lichior. Se duse deci să caute în dulap o sticlă de "Curaçao", luă două păhărele, pe unul îl umplu ochi, turnă un pic şi în celălalt şi, după ce ciocni, îl duse la gură. Cum păhărelul era aproape gol, îşi lăsă capul pe spate ca să bea şi, aşa, cu capul dat pe spate, cu buzele ţuguiate, cu gâtul întins, râdea că nu simte nimic, în timp ce cu vârful limbii, trecut printre dinţii ei delicaţi, lingea încetişor fundul paharului.

Se aşeză din nou pe scaun şi reîncepu să cârpească un ciorap alb; lucra cu fruntea aplecată; nici unul nu scotea o vorbă. Curentul furişat pe sub uşă sufla uşor praful de pe lespezi; el îl urmărea cum se târăşte şi nu auzea decât bătaia tâmplelor şi cotcodăcitul unei găini care ouase undeva, prin curte. Din când în când, Emma îşi răcorea obrajii cu podul palmelor, pe care apoi le răcea punându-le pe măciulia de fier a grătarului de la sobă.

Se plângea că, de când s-a desprimăvărat, suferă de ameţeli, şi întrebă dacă băile de mare i-ar face bine; începu să-i povestească de timpul când era la maici, iar Charles, de liceu, şi limbile se dezlegară. Urcară în camera ei.