Îi arătă vechile caiete de muzică, cărţuliile pe care le primise ca premii şi cununile de frunze de stejar, uitate într-un fund de dulap. Îi mai vorbi de maică-sa, de cimitir şi chiar îi arătă în grădină stratul din care în fiecare vineri de la începutul lunii culegea flori ca să i le pună pe mormânt. Dar grădinarul pe care-l aveau nu se pricepea deloc; tare prost mai servea! Ar fi dorit foarte mult ca măcar în timpul iernii să locuiască în oraş, cu toate că zilele frumoase, atât de lungi, făceau poate viaţa la ţară şi mai plicticoasă în timpul verii; şi, după ceea ce spunea, vocea ei era limpede, ascuţită, sau, atunci când îşi vorbea sieşi, cuprinsă deodată de un fel de sfârşeală, se exprima prin lungi modulaţii, care se pierdeau aproape într-un murmur — când veselă, deschizând nişte ochi naivi, când cu pleoapele pe jumătate închise, cu privirea înecată de plictiseală, cu gândul în altă parte.

Seara, când se întorcea, Charles reluă una câte una frazele pe care i le spusese Emma, încercând să şi le amintească, să le întregească înţelesul, pentru ca să refacă acea parte din viaţa ei pe care o trăise pe când el încă n-o cunoştea. Dar niciodată nu şi-o putea închipui altfel de cum o văzuse întâia oară, sau aşa cum o lăsase abia de-o clipă. Apoi se întreba ce se va întâmpla cu ea dacă se va mărita, şi cu cine? Vai! moş Rouault era atât de bogat, şi ea... atât de frumoasă! Dar chipul Emmei îi apărea mereu înaintea ochilor, şi ceva monoton ca sfârşitul unui titirez îi zbârnâia în urechi: "Dacă te-ai însura, totuşi! Dacă te-ai însura?!" Noaptea nu putu să doarmă, simţea că se înăbuşe, îi era sete; se sculă să se ducă spre cana cu apă şi să bea; deschise fereastra; cerul era spuzit de stele, adia un vânt cald; în depărtare se auzeau câinii lătrând. Întoarse capul spre Bertaux.

Gândindu-se că, la urma urmei, n-avea ce pierde, Charles se hotărî s-o ceară în căsătorie de îndată ce va avea ocazie; dar, de câte ori se ivea vreuna, teama de a nu găsi cuvintele potrivite îi încleşta gura. Moş Rouault n-ar fi fost de loc supărat să-l scape de fiică-sa, care nu-i era de nici un folos în casă. În sinea lui, el o scuza, găsind că era prea deşteaptă pentru plugărie, îndeletnicire blestemată, de vreme ce printre agricultori nu vedeai niciodată vreun milionar. Nu numai ca nu făcuse avere din agricultură, dar moşul pierdea în fiecare an; căci, dacă se pricepea de minune la târguri, unde-i plăceau şiretlicurile meseriei, în schimb agricultura propriu-zisă, cu gospodărirea fermei, i se potrivea mai puţin ca oricui.

Nu-şi ducea bucuros mâna la chimir, dar nu cruţa nici o cheltuială când era vorba de el, voind să fie bine hrănit, bine încălzit, să aibă un pat bun. Îi plăcea cidrul gros, pulpa în sânge, ceşcuţa de cafea cu rom, bine amestecată. Mânca în bucătărie, singur, în faţa sobei, pe o măsuţă ce i se aducea gata pusă, ca la teatru.

Când îşi dădu seama că lui Charles i se îmbujorau umerii obrajilor când sta lângă fiică-sa, ceea ce însemna că într-una din zile are să i-o ceară în căsătorie, chibzui dinainte toată afacerea. Îl găsea puţin cam pipernicit şi că nu era tocmai ginerele pe care şi l-ar fi dorit; dar se spunea că-i un om cumsecade, econom, foarte învăţat, şi că, fără îndoială, n-o să-i facă şicane în privinţa zestrei. Şi, cum moş Rouault se vedea silit să vândă douăzeci şi doi de acri din bunurile sale, căci datora o mulţime de bani zidarului, o mulţime de bani curelarului, iar grindeiul teascului trebuia şi el schimbat, îşi spuse: "Dacă mi-o cere, i-o dau".

Pe la Sfântul Mihai, Charles venise să stea trei zile la Bertaux. Trecu şi ultima zi, ca şi cele dinainte, tot amânând din sfert în sfert de ceas să-i vorbească. Moş Rouault îl însoţi o bună bucată de drum; mergeau pe-un drum desfundat, şi erau să se despartă; era momentul. Charles mai întârzie până la colţul gardului, şi, în sfârşit, când trecu de gard, se hotărî:

— Domnule Rouault, începu să murmure, aş dori foarte mult să vă spun ceva.

Se opriră. Charles tăcea.

— Ia spuneţi-mi despre ce e vorba? Parcă eu nu ştiu tot? zise moş Rouault, râzând încetişor.

— Moş Rouault, moş Rouault..., bolborosi Charles.

— În ce mă priveşte, eu n-am nimic împotrivă, continuă fermierul. Deşi, fără îndoială, mititica va fi de părerea mea, trebuie totuşi s-o întrebăm şi pe dânsa. Aşa că dumneata du-te; eu mă înapoiez acasă. Dacă e da, mă înţelegi, n-o să mai fie nevoie să te întorci, căci, ce-o să zică lumea, şi, de altfel asta ar răscoli-o prea tare. Dar ca să nu stai ca pe jeratic, o să dau de perete oblonul ferestrei; o să-l poţi vedea din spate, aplecându-te peste gard.

Şi se îndepărtă.

Charles îşi legă calul de-un copac. Se duse fuga să stea pe cărare; aşteptă. Trecu o jumătate de oră, apoi numără nouăsprezece minute pe ceasornic. Deodată se auzi ceva trântindu-se de perete; oblonul se dăduse în lături; încuietoarea-i mai tremura.

A doua zi, de la ora 9, era la fermă. Când intră, Emma se înroşi toată, silindu-se să râdă puţin, ca să facă faţă. Moş Rouault îşi îmbrăţişă viitorul ginere. Amânară orice discuţie cu privire la aranjarea intereselor materiale; aveau de altfel tot timpul, deoarece căsătoria nu se cuvenea să aibă loc mai înainte ca doliul lui Charles să ia sfârşit, adică spre primăvara anului viitor.

Iarna trecu în această aşteptare; domnişoara Rouault se ocupă de trusoul ei. O parte fu comandată la Rouen, iar ea îşi lucră singură boneţelele de noapte şi cămăşile, după nişte desene de mode pe care le împrumută. În vizitele pe care Charles le făcea la fermă se vorbea de pregătirile de nuntă, se discuta în ce încăpere să întindă masa; se gândeau la numărul felurilor de bucate care trebuiau pregătite şi cu ce anume aveau să înceapă.

Emma ar fi dorit, din contră, să facă nunta la miezul nopţii, la lumina torţelor; dar moş Rouault nu pricepu de loc ideea asta.