Doamna Bovary Read Online

Făcură deci o nuntă la care veniră patruzeci şi trei de persoane, la care lumea stătu şaisprezece ore la masă, luând-o de la capăt a doua zi, ba, întrucâtva, şi în zilele următoare.

IV

Invitaţii sosiră devreme, cu trăsuri, cu brişti cu un cal, cu faetoane cu două roate, cu vechi cabriolete fără poclit, cu tramcare cu perdele de piele, iar flăcăii din satele mai apropiate, în căruţe, înşiraţi în picioare, sprijiniţi de loitre ca să nu cadă şi scuturaţi zdravăn în trapul cailor. Veniră de la zece leghe depărtare, de la Goderville, de la Normanville şi de la Cany. Fuseseră invitate toate rubedeniile celor două familii, prietenii cu care erau certaţi şi cu care se împăcaseră şi cunoştinţele pe care le pierduseră din vedere de multă vreme şi cărora le-au scris să vină.

Din când în când se auzeau peste gard plesnituri de bice; bariera se deschidea îndată şi intra o căruţă. Venind în galopul cailor până la prima treaptă de intrare, căruţa se oprea brusc, şi lumea începea să iasă, care pe unde apuca, frecându-şi genunchii şi întinzându-se. Cucoanele, cu bonete, purtau rochii ca la oraş, lanţuri de ceas din aur, pelerine cu colţurile încrucişate vârâte în centură, sau mici broboade colorate, prinse la spate cu un bold, care le lăsau ceafa goală. Băieţii, îmbrăcaţi la fel cu taţii lor, păreau stingheriţi de hainele noi (mulţi dintre ei încălţaseră chiar în ziua aceea prima pereche de cizme din viaţa lor); alături de ei, fără să sufle un cuvânt, în rochia albă a primei împărtăşanii, lungită cu această ocazie, vedeai câte o fată de 14 sau 16 ani, fără îndoială verişoara sau sora lor mai mare, rumenă, uluită, cu părul gras de-atâta pomadă de trandafir şi temându-se grozav să nu-şi murdărească mănuşile. Cum nu erau destui rândaşi ca să deshame caii de la toate trăsurile, domnii îşi suflecau mânecile şi se apucau chiar ei de treabă. După poziţia lor socială diferită, erau îmbrăcaţi în surtuce, în redingote, în veste, în haine scurte; îmbrăcămintea bună, care se bucura de tot respectul familiei şi care nu era scoasă din dulapuri decât la solemnităţi; redingote cu pulpane lungi fílfâind în vânt, cu gulere cilindrice, cu buzunare largi ca nişte saci; veste din postav gros, care se puneau de obicei împreună cu nişte şepci cu margini de aramă la cozoroc; vestoane foarte scurte, care aveau la spate doi nasturi apropiaţi ca doi ochi, şi ale căror poale păreau sa fi fost tăiate, cu o bardă de dulgher, dintr-o singură bucată. Alţii (dar aceia, cu siguranţă, trebuiau sa stea tocmai în coada mesei) purtau bluze de ceremonie, adică din cele cu gulerul răsfrânt pe umeri, cu spatele încreţit mărunt şi talia prinsă foarte jos cu o cingătoare cusută.

Şi cămăşile se bombau pe piepturi ca nişte platoşe! Toţi erau raşi cu perdaf, proaspăt tunşi, de ţi se părea că-s clăpăugi; unii chiar, care se sculaseră cu noaptea-n cap, nevăzând bine să-şi radă barba, aveau fie tăieturi de-a curmezişul obrazului, sub nas, sau de-a lungul fălcilor, fie jupuituri mari cât nişte piese de trei franci, înroşite de vânt pe drum, ceea ce împestriţa puţin cu pete roze toate acele feţe mari, albe şi radioase.

Primăria găsindu-se doar la o jumătate de leghe de fermă, lumea merse pe jos şi se întoarse la fel după terminarea ceremoniei de la biserică. Cortegiul, la început strâns, ca o eşarfă colorată care ondula pe câmp de-a lungul cărării înguste ce şerpuia printre grânele verzi, se lungi îndată şi se fărâmiţă în grupuri diferite, care se tot opreau discutând. Lăutarul mergea înainte cu vioara împopoţonată cu panglici la gât, pe urma veneau mirele şi mireasa, părinţii, prietenii, cum se nimereau, iar la urmă, copiii, care se distrau rupând clopoţeii spicelor de ovăz, sau jucându-se între ei, pe ascuns. Rochia prea lungă a Eminei se târa puţin pe jos; din când în când se oprea ca s-o tragă, şi atunci, delicat, cu degetele ei înmănuşate, lua de pe dânsa firele aspre de iarbă care se prinseseră laolaltă cu scaieţi ţepoşi, pe când Charles, cu mănuşile scoase, aştepta să isprăvească. Moş Rouault, purtând joben, cu manşetele fracului lungi până-n vârful unghiilor, dădea braţul doanacei Bovary-mama. Cât priveşte domnul Bovary-tatăl, care, de fapt, dispreţuia toată lumea aceea şi venise pur şi simplu într-o redingotă la un rând, de croială militară, strecura tot felul de complimente, ca la cârciumă, unei ţărăncuţe blonde. Ea da din cap, se înroşea, nu ştia ce să răspundă. Ceilalţi nuntaşi vorbeau de treburile lor sau puneau la cale tot felul de pozne, râzând dinainte; şi trăgând cu urechea, auzeai mereu zdrăngănitul lăutarului, care continua să cânte pe câmp. Când băga de seamă că lumea rămăsese mult în urma lui, se oprea să mai răsufle, îşi mai da cu sacâz arcuşul, pentru ca strunele să scârţâie mai bine, şi apoi o pornea iar, când lăsând în jos, când ridicând gâtul viorii, ca să bată mai bine tactul. Sunetul viorii speria chiar păsărelele care erau departe.

Masa era pusă sub şopronul droşcăriei. Erau pe ea patru muşchi întregi de vacă, şase tocane de pui, viţel la tigaie, trei jigouri şi, la mijloc, o frumuseţe de purcel de lapte, fript, având de o parte şi de alta patru cârnaţi cu măcriş. Pe la colţuri se înălţau carafe cu rachiu. Cidrul dulce din sticle ridica spumă groasă în jurul dopurilor, şi toate paharele fuseseră dinainte umplute ochi cu vin. Farfurii mari cu cremă galbenă, care tremurau de câte ori se atingea cât de puţin masa, purtau, desenate pe faţa lor netedă, iniţialele noilor soţi, în arabescuri scrise cu litere mici de tot. Pentru torturi şi nugale fusese chemat anume un cofetar din Yvetot. Cum el lucra pentru prima oară prin locurile acelea, făcuse totul cu multă îngrijire, şi la sfârşitul mesei aduse chiar el un tort gros, care stârni strigăte de admiraţie. La temelia lui era mai întâi un pătrat de carton albastru, care înfăţişa un templu cu portice, colonade, şi, jur-împrejur, statuete de stuc în firide împodobite cu stele de hârtie aurită; urma apoi, la etajul al doilea, un turn din prăjitură de Savoia, înconjurat de mici fortificaţii din angelică, migdale, stafide, felii de portocale; şi, în sfârşit, pe platforma de sus, care era o pajişte verde cu stânci, cu lacuri de dulceaţă şi corăbii din coji de alune, se vedea un amoraş, care se da într-un scrânciob de ciocolată, ai cărui stâlpi aveau în vârf, în locul capului rotunjit, doi boboci de trandafir.

Masa ţinu până seara. Când erau obosiţi de stat pe scaun, mai ieşeau să se plimbe prin curte sau să joace dopul{6} în şură, şi pe urmă se întorceau iar la masă. Spre sfârşit, câţiva adormiră şi începură să sforăie. Dar, la cafea, totul se însufleţi, şi atunci începură să cânte, să facă scamatorii, să ridice greutăţi, să treacă pe sub propriul braţ sprijinit în degetul mare, să încerce să ridice căruţele pe umeri; făceau glume fără perdea, sărutau doamnele. Seara, la plecare, caii, îndopaţi cu ovăz până-n gât, nu voiau deloc să intre în hulube; azvârleau, se ridicau în două picioare; hamurile se rupeau; stăpânii înjurau sau se prăpădeau de râs; şi toată noaptea, pe luna, drumurile au fost pline de căruţe care îşi luaseră vânt gonind în galop, sărind prin şanţuri, peste movilele de pietriş, dând peste taluzuri; femeile se aplecau în lături, prin portiere, ca să prindă hăţurile.

Cei care mai rămaseră la Bertaux îşi petrecură noaptea bând la bucătărie. Copiii adormiseră pe sub bănci.

Mireasa îl rugase pe tatăl ei să fie cruţată de glumele care se făceau de obicei în asemenea ocazii.