Dar spectacolul cel mai teribil îl oferi Boxer, care se ridica pe picioarele din spate şi lovea ca un armăsar cu copitele lui enorme potcovite cu fier. Prima lui lovitură căzu în capul unui grăjdar de la Foxwood, care se întinse fără viaţă în noroi. Văzînd asta, oamenii îşi aruncară ciomegele şi încercară să fugă. Panica puse stăpînire pe ei şi, în clipa următoare, se aflau cu toate animalele pe urmele lor, fugăriţi în jurul curţii, luaţi în coarne, loviţi, muşcaţi, călcaţi în picioare. Nu rămase nici un animal de la fermă care să nu se răzbune pe ei după felul său. Pînă şi pisica îşi dădu drumul brusc de pe un acoperiş pe umerii unui văcar şi-şi înfipse ghearele în gîtul lui, la care acela urlă înspăimîntător. Într-un moment cînd poarta era liberă, oamenii fură fericiţi să poată fugi afară din curte şi să se grăbească spre drumul principal.. Şi astfel, după cinci minute de la invazia lor, se aflau într-o retragere ruşinoasa pe acelaşi drum pe care veniseră, cu un cîrd de gîşte gîgîind în urma lor şi ciupindu-i de gambele picioarelor tot timpul. Toţi oamenii fugiseră, în afară de unul. Întors în curte, Boxer îl mîngîie cu copita pe grăjdarul care zăcea cu faţa în jos în noroi, încercînd să-l întoarcă. Băiatul nu se mişca.

― E mort, zise Boxer întristat. Nu voiam să fac aşa ceva. Am uitat că port potcoave de fier. Cine o să creadă că n-am făcut-o intenţionat?

― Fără sentimentalisme, tovarăşe! strigă Snowball, din ale cărui răni sîngele încă mai picura. Războiul e război. Singurul om bun e omul mort.

― Dar nu vreau deloc să iau viaţa nimănui, nici chiar viaţa unui om, repetă Boxer şi ochii i se umplură de lacrimi.

― Unde e Mollie? exclamă cineva.

Mollie, într-adevăr, lipsea. În prima clipă, toţi se alarmară; se temeau că oamenii ar fi putut să-i facă vreun rău, sau chiar s-o fi luat cu ei. Pînă la urmă, totuşi, o găsiră ascunsă în staulul ei, cu capul înfundat în fînul din iesle. Fugise imediat după ce se trăsese cu puşca. Şi, cînd celelalte animale se întoarseră din căutarea ei, descoperiră că grăjdarul care, de fapt, fusese doar buimăcit, îşi revenise deja şi fugise.

Animalele se adunară acum la un loc, în cea mai teribilă stare de agitaţie, fiecare povestind cu voce cît mai tare propriile fapte de vitejie în luptă. Imediat se ţinu o celebrare improvizată a victoriei. Fu înălţat drapelul şi Animale din Anglia cîntat de cîteva ori, apoi oaia ucisă fu înmormîntată cu funeralii solemne, iar un arbust plantat pe mormîntul ei. În faţa gropii, Snowball ţinu un scurt discurs, accentuînd necesitatea ca animalele să fie gata să-şi dea viaţa pentru Ferma Animalelor, dacă acest lucru ar fi fost necesar.

Hotărîră apoi, în unanimitate, să creeze o decoraţie militară, "Erou-Animal, Clasa întîi", conferită atunci şi acolo lui Snowball şi lui Boxer. Aceasta consta dintr-o medalie de bronz ― în realitate, nişte alămuri pentru cai găsite în camera cu hamuri ― care să fie purtată duminicile şi în zilele de sărbătoare. Se institui, de asemenea, şi "Erou-Animal, Clasa a Doua", conferită postum oii moarte.

O mulţime de discuţii se înyîrtiră în jurul întrebării cum să fie numită bătălia. În final, se numi Bătălia de la Grajdul Vacilor, de vreme ce de acolo pornise ambuscada. Puşca domnului Jones fu găsită zăcînd în noroi şi, cum se ştia că exista o rezervă de muniţie în casă, se hotărî ca puşca să fie aşezată în picioare la baza catargului, drept piesă de artilerie şi să se tragă cu ea de două ori pe an ― o dată la doisprezece octombrie, aniversarea Bătăliei de la Grajdul Vacilor şi altă dată în ziua de Sfîntul Ioan, aniversarea Revoluţiei.

 

 

 

Capitolul V

 

În timpul iernii, Mollie deveni tot mai dificilă. Întîrzia la muncă în fiecare dimineaţă, se scuza spunînd că dormise, prea mult şi se plîngea de dureri misterioase, deşi avea o poftă de mîncare excelentă. Folosea tot felul de pretexte ca să se sustragă de la muncă şi să meargă la iazul cu apă, unde stătea prosteşte şi se uita fix la propria-i reflectare în apă. Dar existau zvonuri şi mai serioase.