Ferma animalelor Read Online

Într-una din zile, pe cînd Mollie se plimba voioasă prin curte, Scuturîndu-şi coada lungă şi mestecînd o gură de fîn, Clover o luă deoparte.

― Mollie, îi spuse ea, am ceva foarte serios de discutat cu tine. Azi-dimineaţă te-am văzut privind peste gardul care desparte Ferma Animalelor de Foxwood. Unul dintre oamenii domnului Pilkington stătea de partea cealaltă a gardului. Şi eram destul de departe, dar sînt aproape sigură că am văzut treaba asta, el îţi vorbea, iar tu i-ai permis să te mîngîie pe nas. Ce înseamnă asta, Mollie?

― N-a făcut aşa ceva! Nu eram acolo! Nu-i adevărat! strigă Mollie, cabrîndu-se şi jucînd în loc.

― Mollie, uită-te-n ochii mei! Îmi dai cuvîntul tău de onoare că omul nu te mîngîia pe nas?

― Nu-i adevărat! repetă Mollie, dar nu putu s-o privească pe Clover în ochi şi, în clipa următoare, îşi luă tălpăşiţa şi plecă în galop spre cîmp.

Clover, însă, avu un gînd. Fără a spune nimic celorlalte, ea se duse la staulul lui Mollie şi răvăşi paiele cu copita. Ascunse sub paie, găsi o grămăjoară de zahăr cubic şi mai multe panglici de diferite culori.

Trei zile după asta, Mollie dispăru. Timp de cîteva săptămîni, nu se ştiu nimic despre locul unde ar fi putut fi, dar apoi porumbeii raportară că o văzuseră de cealaltă parte a Willingdon-ului, înhămată la un docar elegant vopsit în roşu şi negru, care era oprit în faţa unui local pxiblic şi că un om gras şi roşu la faţă, îmbrăcat cu pantaloni şi jambiere în carouri, care arăta a cîrciumar, o mîngîia pe nas şi-i dădea să mănînce zahăr. Părul îi fusese tuns proaspăt şi purta o panglică purpurie legată de smocul de pe frunte.

Părea să se simtă bine, aşa ziseră porumbeii. Nici unul dintre animale nu mai pomeni vreodată despre ea.

În ianuarie veni un frig rău, muşcător. Pămîntul era atît de tare că parcă ar fi fost de fier şi pe cîmp nu se putea face nimic. Se ţinură numeroase Şedinţe în hambarul cel mare, iar porcii se ocupau cu planificarea muncii în sezonul următor. Ajunsese să fie acceptat ca porcii, care erau de departe mai inteligenţi decît celelalte animale, să decidă în toate problemele ce ţineau de politica fermei, deşi hotărîrile lor trebuiau ratificate de o majoritate de voturi. Această organizare ar fi funcţionat destul de bine dacă nu ar fi existat controversele dintre Snowball şi Napoleon. Aceştia doi erau în dezacord la fiecare problemă unde putea exista un dezacord. Dacă unul dintre ei propunea Însămînţarea unei suprafeţe mai mari cu orz, celălalt cu siguranţă cerea o suprafaţă mai mare cu ovăz şi, dacă unul din ei spunea că mai potrivit ar fi fost pentru varză cutare sau cutare cîmp, celălalt declara că locul respectiv nu era bun pentru altceva în afară de rădăcinoase. Fiecare îşi avea adepţii lui şi se iscau unele dezbateri violente. La Şedinţe, Snow-ball cîştiga adesea majoritatea prin discursurile sale strălucite, dar Napoleon se pricepea mai bine să-şi atragă sprijinitori în perioadele dintre Şedinţe. Avea un succes deosebit cu oile. În ultima vreme, oile începuseră să behăie "Patru picioare bine, două picioare rău" şi cînd trebuia şi cînd nu trebuia şi adeseori întrerupeau Şedinţele în acest fel. Se remarcă, de asemenea, că aveau un talent deosebit să tot repete "Patru picioare bine, două picioare rău" în momentele fundamentale ale discursurilor lui Snowball. Acesta făcuse un studiu atent al cîtorva numere mai vechi din revista "Fermierul Crescător de animale", pe care le găsise în casă, şi venea cu o mulţime de planuri de inovaţii şi îmbunătăţiri. Vorbea ca un savant despre canale de irigaţie pe cîmpuri, despre silozuri şi zguri alcaline şi concepuse o schemă complicată conform căreia fiecare animal îşi lăsa balega direct pe cîmp, în alt loc în fiecare zi, pentru a economisi munca de transport. Napoleon nu concepu nici un plan propriu, dar despre cele ale lui Snowball spunea calm că nu puteau avea nici un rezultat şi părea a fi în aşteptarea propriului său moment prielnic. Dar, dintre toate controversele lor, nici una nu se dovedi mai aprigă decît cea în legătură cu moara de vînt.

Pe păşunea cea lungă, nu departe de clădirile fermei, se afla o movilă care era punctul cel mai înalt al fermei. După ce studiase terenul, Snowball declară că acela era locul cel mai potrivit pentru o moară de vînt, care putea fi făcută să acţioneze un dinam şi să dea astfel fermei lumină electrică. Aceasta urma să lumineze staulele şi să le încălzească pe timpul iernii şi, de asemenea, să alimenteze un ferăstrău electric circular, o maşină de tocat paie, alta de tăiat sfecla şi alta pentru mulsul electric. Animalele nu mai auziseră de aşa ceva înainte ― pentru că ferma era de modă veche şi poseda numai maşinile cele mai primitive ― şi ascultau cu uimire cum Snowball crea imagini de maşini fantastice care aveau să muncească în locul lor, în timp ce ele toate stăteau tolănite pe cîmp, după pofta inimii, sau se cultivau citind şi făcînd conversaţie.

În cîteva săptămîni, planurile lui Snowball pentru o moară de vînt erau gata. Detaliile mecanice fuseseră extrase, în principal, din trei cărţi care aparţinuseră domnului Jones ― O mie de lucruri utile de făcut în jurul casei, Fiecare om ― propriul său zidar şi Electricitatea pentru începători. Ca atelier, Snowball folosise un staul care servise, în trecut, drept clocitoare şi avea o podea de lemn netedă, potrivită pentru a desena cu creta pe ea.