El se închidea acolo uneori ore în şir. Cu broşurile menţinute deschise de nişte pietre, şi cu o bucată de cretă fixată între unghiile copitei, se mişca repede, într-un du-te-vino, trasînd linie după linie şi scoţînd mici scîncete de exaltare, încetul cu încetul, planurile crescuseră, devenind o masă complicată de pîrghii şi roţi dinţate, care acoperea jumătate din podea şi pe care celelalte animale o găsiră cu totul de neînţeles, dar foarte impresionantă. Toate veneau să se uite la desenele lui Snowball cel puţin o dată pe zi. Chiar şi găinile şi raţele veneau şi aveau dificultăţi în a nu călca pe semnele făcute cu creta. Numai Napoleon se ţinu deoparte. El. se declarase dintru început împotriva morii de vînt. Într-una din zile, totuşi, sosi pe neaşteptate să examineze planurile. Se plimbă grav de jur împrejurul staulului, privi fiecare detaliu al planurilor şi fornăi la ele o dată sau de două ori, apoi stătu puţin, contemplîndu-le cu coada ochiului; deodată, îşi ridică piciorul, urină peste planuri şi ieşi fără să scoată o vorbă. Întreaga fermă fu profund împărţită în problema morii de vînt. Snowball nu negă faptul că ridicarea ei urma să fie o întreprindere grea. Piatra trebuia scoasă din carieră şi asamblată în ziduri, apoi trebuiau făcute aripile şi, după aceea, procurate dinamuri şi cabluri. Dar Snowball nu spuse şi în ce mod urmau să fie procurate acestea. El susţinea că totul se putea face într-un an. Iar după aceea, declară el, atîta muncă avea să fie economisită, încît animalele nu ar mai fi trebuit să muncească decît trei zile pe săptămînă. Pe de altă parte, Napoleon argumentă că marea necesitate a momentului era mărirea producţiei de hrană şi că, dacă îşi pierdeau timpul cu moara, aveau să moară cu toţii de foame. Animalele se constituiră în două facţiuni, sub lozincile: "Votaţi pentru Snowball şi săptămîna de trei zile" şi, respectiv, "Votaţi pentru Napoleon şi ieslea plină".

Benjamin fu singurul animal care nu luă partea nici uneia dintre facţiuni. El refuză să cţeadă şi că hrana avea să se înmulţească şi că moara avea să economisească efort. Cu sau fără moara de vînt, zicea el, viaţa avea să meargă aşa cum mergea dintotdeauna, adică prost.

În afara certurilor asupra morii de vînt, exista şi problema apărării fermei. Era limpede pentru toată lumea că, deşi oamenii fuseseră învinşi în Bătălia de la Grajdul Vacilor, ei puteau face o nouă încercare de a recuceri ferma şi de a-l reinstaură pe Jones. Cu atît mai mult aveau motive să procedeze astfel, cu cît vestea înfrîngerii lor se răspîndise în provincie şi făcuse animalele din fermele vecine mai îndărătnice ca niciodată.

Ca de obicei, Snowball şi Napoleon nu căzură de acord. După Napoleon, ceea ce trebuiau animalele să facă era să-şi procure arme de foc şi să înveţe să le folosească. După Snowbalî, trebuiau să trimită tot mai mulţi porumbei să aţîţe rebeliunea printre animalele din fermele vecine. Primul susţinea că, dacă nu se puteau apăra, se expuneau să fie cucerite, celălalt argumenta că, dacă rebeliunea ar fi avut loc peste tot, ei nu ar mai fi avut nevoie să se apere. Animalele îl ascultau întîi pe Snowball, apoi pe Napoleon şi nu se puteau hotărî cine avea dreptate; în realitate, întotdeauna se trezeau de acord cu cel care vorbea în acel moment.

În cele din urmă, veni şi ziua cînd Snowball îşi definitivă planurile. La Şedinţa din duminica următoare, trebui supusă la vot problema dacă lucrul la moară urma să înceapă sau nu. După ce animalele se adunaseră în hambarul cel mare, Snowball se ridică şi, deşi întrerupt din timp în timp de behăitul oilor, îşi expuse motivele pentru care solicita construirea morii de vînt. Napoleon se ridică să răspundă şi spuse foarte calm că. moara de vînt era o prostie şi că el îi sfătuia pe toţi să nu voteze pentru ea, apoi îndată se aşeză jos; abia dacă vorbise treizeci de secunde şi părea aproape indiferent ce efect avusese. La asta, Snowball sări în picioare şi, urlînd la oi să tacă, pentru că începuseră din nou să behăie, izbucni într-un apel pasionat în favoarea morii de vînt.