El muncise din greu încă de pe vremea lui Jones, dar acum parcă ar fi fost trei cai, nu unul; erau zile cînd întreaga muncă de la fermă părea că se reazemă pe umerii lui puternici. Din zori şi pînă în noapte, el trăgea şi împingea şi se afla mereu acolo unde munca era mai grea. Făcuse o înţelegere cu unul dintre cocoşii tineri să-l trezească dimineaţa cu jumătate de oră înaintea celorlalte animale şi se prezenta voluntar la cîte o corvoadă care se dovedea necesară înainte de începutul zilei de muncă obişnuite. Răspunsul lui la orice problemă şi la orice impediment era: "O să muncesc mai mult!" ― şi pe acesta îl adoptase ca deviză personală.

Dar fiecare muncea după capacitatea sa. Găinile şi raţele, de exemplu, salvară cinci duble de grîu la recoltare, strîngînd boabele rătăcite. Nimeni nu fură, nimeni nu avu de comentat asupra raţiilor, jar certurile, înţepăturile şi gelozia, care fuseseră trăsăturile fireşti ale vieţii dinainte, dispăruseră aproape cu totul. Nimeni nu se eschivă ― sau aproape nimeni. Mollie, ce-i drept, nu se putea scula dis-de-dimineaţă şi căpătă obiceiul de a părăsi lucrul mai devreme, pe motiv că-i intrase o piatră în copită. Şi purtarea pisicii avea ceva ciudat: se observă curînd că atunci cînd era de muncit, pisica nu putea fi găsită. Dispărea ore întregi şi apoi reapărea la mese sau seara, după ce munca se terminase, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Dar venea întotdeauna cu nişte scuze atît de convingătoare şi torcea atît de plină de afecţiune, încît era imposibil să nu crezi în bunele ei intenţii. Bătrînul Benjamin, măgarul, părea complet neschimbat, încă de la Revoluţie. Îşi făcea munca în acelaşi fel, încăpăţînat şi lent, cum o făcuse şi pe vremea lui Jones, fără să se eschiveze, dar şi fără să se prezinte voluntar la vreo muncă suplimentară. Despre Revoluţie şi despre rezultatele ei nu-şi exprima nici o părere. Cînd era întrebat dacă nu era acum mai fericit, cînd Jones fusese alungat, el spunea doar atît: "Măgarii au o viaţă lungă. Nici unul dintre voi n-a văzut un măgar mort" ―- iar celelalte animale se mulţumeau cu acest răspuns enigmatic.

Duminica nu se lucra. Micul dejun se lua cu o oră mai tîrziu decît de obicei şi, după aceea, avea loc o ceremonie organizată, fără excepţie, în fiecare săptămînă. Mai întîi se ridica drapelul: S.nowball găsise, în încăperea cu hamuri, o faţă de masă verde şi veche, de-a doamnei Jones, şi vopsise pe ea, cu alb, o copită şi un corn. Aceasta era înălţată pe catargul din grădina casei în fiecare duminică dimineaţa. Drapelul era verde, explica Snowball, pentru a reprezenta cîmpiile verzi ale Angliei, în timp ce copita şi cornul simbolizau viitoarea Republică a Animalelor care avea să se nască după înlăturarea definitivă a speţei umane. Odată arborat drapelul, toate animalele mărşăluiau către hambarul cel mare, pentru o adunare cunoscută sub numele de Şedinţă. Aici se planifica munca din săptămîna următoare, iar rezoluţiile erau supuse discuţiei şi dezbătute. Întotdeauna porcii erau cei care-puneau în discuţie rezoluţiile. Celelalte animale înţeleseseră cum se vota, dar nu se puteau gîndi să propună vreo hotărîre. Snowball şi Napoleon erau de departe cei mai activi în dezbateri. Dar se putea observa că aceştia doi nu erau niciodată de acord: indiferent ce propunere făcea unul dintre ei, celălalt automat se opunea. Chiar şi cînd se hotărî ― un lucru la care, în principiu, nimeni nu se putea opune ― să se rezerve o mică păşune împrejmuită, în spatele livezii, ca loc de odihnă pentru animalele care treceau de vîrsta muncii, se iscă o dezbatere furtunoasă asupra vîrstei corecte de retragere la pensie a fiecărei specii de animale. Şedinţă se termina, întotdeauna, cu intonarea imnului Animale din Anglia, iar după-amiaza era program de recreere. Porcii îşi rezervaseră încăperea pentru hamuri drept sediu. Aici, seara, ei studiau fierăria, tîmplăria şi alte arte necesare, din cărţi pe care le aduseseră din casă.