De aceea, am de gând să le fac o toaletă completă, domnule căpitan!

—       Bine, bine! Dar repede! Şi cum ai pus şaua pe ei, plecăm în recunoaştere. Cel puţin să ştim ce-a rămas din Algeria.

—       Şi apoi?...

—       Apoi, dacă n-o să putem ajunge la Mostaganem pe la sud, o să ne îndreptăm spre Tenez pe la est.

Căpitanul Servadac şi ordonanţa sa o luară înapoi pe cărare, de-a lungul falezei, ca să se întoarcă la gurbi. Cum li se făcuse tare foame, nu se sfiiră să culeagă în drum smochine, curmale şi portocale, căci trebuiau doar să întindă mâna ca să le ia. Pe această parte a teritoriului, odinioară cu desăvârşire pustie şi care devenise, datorită noilor plantaţii, o livadă bogată şi întinsă, nu aveai să te temi de vreun proces-verbal.

O oră şi jumătate după ce părăsiseră ţărmul ce fusese malul drept al Şelifului, ajunseră la gurbi. Acolo, găsiră lucrurile în starea în care le lăsaseră. Nimeni, bineînţeles, nu venise în lipsa lor pe aceste meleaguri şi partea de est a teritoriului părea la fel de pustie ca şi partea de vest pe care o străbătuseră.

Pregătirile de plecare se făcură cu multă uşurinţă. Câţiva pesmeţi şi conserve de vânat umplură raniţa lui Ben-Zuf. Cât despre băutură, de apă nu duceau lipsă. Râuri multe şi limpezi brăzdau câmpia. Aceşti foşti afluenţi ai unui fluviu, ajunşi la rândul lor fluvii, se vărsau acum în Mediterana.

Zefir — calul căpitanului Servadac — şi Galette — iapa lui Ben-Zuf, numită astfel în amintirea morii din Montmartre — fură înşeuaţi cât ai clipi. Cei doi călăreţi săriră în şa şi porniră în galop spre Şelif.

Dar dacă ei avuseseră prilejul să simtă efectele scăderii greutăţii, dacă forţa lor musculară li se păruse de cel puţin cinci ori mai mare, cei doi cai suferiseră aceleaşi schimbări şi în aceeaşi proporţie. Nu mai erau acum nişte simple patrupede, ci adevăraţi hipogrifi. Picioarele lor abia atingeau pământul. Din fericire, Hector Servadac şi Ben-Zuf erau călăreţi încercaţi.

Ei străbătură în 20 de minute cei 8 kilometri care despărţeau gurile Şelifului de gurbi şi, după aceea, într-un ritm mai liniştit, începură să coboare spre sud- est de-a lungul fostului mal drept al fluviului. Acest litoral păstrase aspectul său caracteristic de pe timpul când nu era decât o simplă margine a Şelifului. Dar tot malul celălalt dispăruse şi era înlocuit de orizontul marin. Aşadar, cel puţin până la limita indicată de zare, toată partea de aici a provinciei Oran, până la Mostaganem, trebuie să fi fost înghiţită de ape în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie.

Căpitanul Servadac cunoştea foarte bine acest teritoriu pe care-l cercetase mai demult. Făcuse odinioară măsurătorile pentru harta regiunii şi se putea orienta cu o exactitate desăvârşită. Scopul său era, ca, după ce va explora ţinutul pe o întindere cât mai mare cu putinţă, să întocmească un raport pe care să-l înainteze... unde, cui şi când, nu ştia.

În timpul celor patru ore cât le mai rămăseseră până la căderea nopţii, cei doi călăreţi străbătură cam 35 km de la gurile Şelifului. Apoi poposiră lângă un cot al apei ce fusese odinioară un fluviu şi în care, cu o zi înainte, se vărsa un afluent din stânga, râul Mina, astăzi înghiţit de marea cea nouă. De-a lungul drumului nu întâlniseră ţipenie, ceea ce era destul de surprinzător.

Ben-Zuf pregăti de bine de rău un culcuş. Caii fură legaţi şi putură să pască în voie iarba deasă care acoperea malul. Noaptea trecu fără vreo întâmplare deosebită.

A doua zi, 2 ianuarie, adică în clipa când ar fi trebuit să înceapă noaptea de 1 spre 2 ianuarie după vechiul calendar terestru, căpitanul Servadac şi ordonanţa lui încălecară din nou, continuând explorarea litoralului. Plecaţi la răsăritul Soarelui, ei străbătură în cele 6 ore ale zilei o distanţă de 70 km.

9

Hotarul ţinutului era format, ca mai înainte, de fostul mal drept al fluviului. Doar că, la 20 km de Mina, o porţiune însemnată a malului dispăruse şi, odată cu ea, fusese înghiţită de ape anexa de la Surkelmitu şi cei 800 de locuitori ai ei. Şi cine ştie dacă nu avuseseră aceeaşi soartă şi alte oraşe mai însemnate din regiunea aceasta a Algeriei situată dincolo de Şelif, ca Mazagran, Mostaganem, Orleansville?

După ce ocoliră micul golf de curând format de spărtura malului, căpitanul Servadac regăsi marginea fluviului chiar în faţa locului pe care ar fi trebuit să se afle comuna mixtă Ami-Mussa, vechea aşezare Khamis a tribului Beni-Uragh. Dar nu mai rămăsese nici urmă din această capitală a provinciei, nici măcar din vârful Mankura, înalt de 1126 m, la poalele căruia fusese clădită.

În acea seară, cei doi exploratori făcură popas într- un colţişor cu care se sfârşea brusc noul lor domeniu. Era aproape de locul unde ar fi trebuit să se găsească însemnatul târguşor Memunturoy care pierise ca prin farmec.

—       Şi eu care-mi făceam socoteala să cinez şi să dorm azi la Orleansville! zise căpitanul Servadac, privind la marea întunecată, întinsă cât vedea cu ochii înaintea lui.

—       Cu neputinţă, domnule căpitan, îl asigură Ben- Zuf, doar dacă am merge cu vaporul până acolo.

—       Să ştii, Ben-Zuf, mare noroc am avut amândoi!

—       Adevărat, domnule căpitan! Ăsta-i felul nostru! Şi o să vedeţi că o să găsim noi mijlocul de a trece marea ca să dăm o raită până la Mostaganem.

—       Hm! Dacă suntem pe o peninsulă, ceea ce trebuie să nădăjduim, o să ne ducem mai curând la Tenez să aflăm ce s-a întâmplat.

—       Sau să povestim noi cele petrecute, răspunse cu multă înţelepciune Ben-Zuf.

La răsăritul Soarelui, 6 ore mai târziu, căpitanul Servadac putu să cerceteze noua configuraţie a teritoriului.

Din locul unde-şi petrecuseră noaptea, litoralul se întindea acum spre sud şi spre nord. Nu mai era un mal natural, ca cel dinainte al Şelifului.