Care-l pofteşte pe cititor să-l urmeze pe căpitanul Servadac în prima excursie pe noul său domeniu

Firea aventuroasă a căpitanului Servadac fiind cunoscută, cititorul va crede fără greutate că el nu s-a arătat cu totul năucit de atâtea evenimente extraordinare. Totuşi, mai puţin nepăsător ca Ben-Zuf, îi plăcea să cunoască cauza lucrurilor. Nu-i prea păsa de efect cu condiţia să poată cunoaşte pricina. Dacă stăteai să-l asculţi, a fi omorât de o ghiulea de tun nu însemna nimic, din moment ce ştiai în virtutea cărora legi ale balisticii şi pe ce fel de traiectorie sosea să te lovească drept în piept. Acesta era felul lui de a vedea lucrurile. Aşa că după ce a cercetat atât cât era de aşteptat de la temperamentul lui, consecinţele fenomenului care avusese loc, nu se mai gândea decât să-i descopere cauza.

—       Drace! exclamă el în clipa când se lăsă deodată noaptea. Trebuie să vedem toate astea la lumina zilei... dacă va mai veni vreodată ziua, căci să mă ia naiba dacă ştiu unde s-a dus Soarele!

—       Domnule căpitan, spuse Ben-Zuf, nu vreau să vă îmboldesc să luăm o hotărâre, dar ce facem acum?

—       Stăm aici, şi mâine, dacă va fi un mâine, ne vom întoarce la gurbi, după ce vom face o recunoaştere pe coastă, la vest şi la sud. Cel mai însemnat lucru este să ştim unde ne găsim şi cum stăm, dacă nu putem să aflăm ce s-a întâmplat. Aşadar, după ce vom merge dea lungul coastei la vest şi la sud...

—       Dacă va mai fi o coastă, îl întrerupse ordonanţa.

—       Şi dacă va mai fi un sud! continuă Servadac.

—       Atunci, putem să dormim?

— Dacă, dacă vom putea...

În urma acestei permisiuni, Ben-Zuf, pe care atâtea incidente nu-l putuseră scoate din fire, se cuibări întruna din adânciturile de pe litoral şi căzu în somnul neştiutorului, care este câteodată mai adânc decât cel al drepţilor.

În ce-l priveşte pe căpitanul Servadac, el se apucă să rătăcească pe malul noii mări, în mijlocul unui furnicar de semne de întrebare care i se încrucişau în minte.

În primul rând, care putea fi întinderea catastrofei? Atinsese doar o porţiune restrânsă a Africii? Alger, Oran, Mostaganem, toate aceste oraşe învecinate scăpaseră nevătămate? Să creadă oare că prietenii, camarazii săi de subdivizie erau în clipa de faţă înghiţiţi de valuri împreună cu numeroşii locuitori de pe coastă, sau doar că Mediterana, deplasată de o zguduire oarecare a pământului, năvălise prin gurile Şelifului numai în regiunea algeriană unde se afla el? Aceasta ar explica, într-o anume măsură, dispariţia fluviului. Dar nu lămurea deloc celelalte fenomene cosmice.

Altă ipoteză. Să admită oare că litoralul african trecuse deodată în zona ecuatorială? Aceasta ar explica noul arc diurn descris de Soare ca şi lipsa crepusculului, dar nu răspundea la întrebarea de ce zile de 6 ore le înlocuiau pe cele de 12, nici de ce Soarele răsărea la vest şi apunea la est!

„Şi cu toate astea e neîndoielnic, îşi spunea căpitanul Servadac, că n-am avut azi decât o zi de 6 ore şi că punctele cardinale s-au schimbat cu 180°, cum ar zice un marinar, cel puţin în ce priveşte apusul şi răsăritul! În sfârşit, o să vedem mâine când apare Soarele, dacă mai apare."

Căpitanul Servadac ajunsese grozav de neîncrezător. Era, într-adevăr, foarte supărător că cerul era acoperit de nori şi că nu-şi arăta obişnuita jerbă de stele. Cu toate că nu se prea pricepea la cosmografie, Hector Servadac cunoştea principalele constelaţii. Dacă ar fi avut prilejul şi-ar fi dat seama dacă Steaua polară e tot la locul ei dau dacă, dimpotrivă, o înlocuia o altă stea, ceea ce ar fi dovedit categoric că globul terestru se învârtea în jurul unei noi axe, poate în sens invers, şi ar fi lămurit multe lucruri. Dar nu se făcu nici o spărtură printre norii care păreau destul de deşi pentru a dezlănţui o furtună, şi nici o stea nu se ivi dinaintea ochilor observatorului dezamăgit.

Cât despre Lună, nu era de aşteptat să răsară, căci. În perioada aceea era tocmai Lună nouă şi, prin urmare, ea dispăruse odată cu Soarele la orizont.

Care nu fu deci surpriza căpitanului Servadac când, după o oră şi jumătate de plimbare, zări deasupra orizontului o lumină puternică ale cărei raze se cerneau prin perdeaua de nori.

— Luna! exclamă el. Ce vorbesc, nu poate fi Luna! Oare din întâmplare neprihănita Diana îşi face şi ea de cap şi răsare la vest? Nu-i Luna! Ea n-ar revărsa o lumină atât de puternică, în afară de cazul în care s-ar fi apropiat ciudat de mult de Pământ.

Într-adevăr, lumina astrului, oricare ar fi fost el, era atât de mare, încât străbătea pânza de aburi şi peste câmpie se iviră parcă nişte palide zori.

„N-o fi Soarele? se întrebă ofiţerul. Dar n-au trecut nici o sută de minute de când a apus la est! Şi cu toate astea, dacă nu-i nici Soarele, nici Luna, ce să fie? Vreun bolid monstruos? Ah! Pe toţi dracii! Norii ăştia blestemaţi nu se destramă odată?"

9

Apoi gândindu-se din nou la el îşi spuse: „Stau şi mă întreb dacă n-aş fi făcut mai bine să-mi întrebuinţez o parte din timpul pe care l-am pierdut prosteşte, învăţând astronomia! Cine ştie! Lucrurile cu care îmi sparg acum capul sunt poate foarte simple".

Tainele acestei noi bolţi cereşti rămaseră de nepătruns. Uriaşa lumină, răspândită de un disc de o strălucire orbitoare şi de dimensiuni gigantice, scaldă în razele ei timp de o oră creasta norilor. Pe urmă — particularitate nu mai puţin surprinzătoare — discul, în loc să descrie un arc, cum face orice astru ce respectă legile mecanicii cereşti, în loc să coboare spre celălalt orizont, păru că se depărtează pe o linie perpendiculară cu planul ecuatorului, luând cu el acele zori atât de plăcute la vedere, care înseninaseră uşor atmosfera.

Totul se cufundă iar în tenebre şi nici mintea căpitanului Servadac nu scăpă de această întunecare generală. Nu mai înţelegea absolut nimic. Legile cele mai elementare ale mecanicii erau încălcate, bolta cerească semăna cu un orologiu al cărui arc principal o luase razna, planetele nu mai respectau nici una din legile gravitaţiei, aşa că nu aveai nici un motiv să crezi că Soarele se va mai ivi vreodată la unul din orizonturile acestui glob.

Totuşi, trei ore mai târziu, astrul, fără să răsară ca de obicei, apăru din nou la vest, albind cu lumina dimineţii grămada de nori. Ziua urma nopţii, iar căpitanul Servadac, uitându-se la ceas, constată că noaptea durase exact 6 ore.

Şase ore însă nu puteau să-l mulţumească pe Ben- Zuf. Neînfricatul adormit trebuia, aşadar, să fie deşteptat. Hector Servadac îl scutură fără milă.

— Hai, scoală-te, la drum! îi strigă.

—       Ei, domnule căpitan! răspunse Ben-Zuf frecându- se la ochi. Nu mi-am făcut încă suma. Abia dac-am aţipit o clipă!

—       Ai dormit toată noaptea!

—       Dacă şi asta a fost noapte!

—       O noapte de şase ore, dar o să trebuiască să te obişnuieşti cu ea!

—       O să mă obişnuiesc.

—       Să pornim. Nu-i timp de pierdut. Să ne întoarcem la gurbi pe drumul cel mai scurt şi să vedem ce-i cu caii noştri şi ce socot şi ei că s-a întâmplat.

—       Socot fără îndoială, i-o întoarse ordonanţa, care nu se dădea în lături de la jocurile de cuvinte, că i-am „nesocotit" de ieri cu ţesălatul.