Vechea câmpie se sfârşea cu o surpătură recentă. Din acest colţ lipsea, cum am sus, târguşorul Memunturoy. Afară de asta, Ben-Zuf, căţărându-se pe o colină aflată în spatele lor, nu putu zări nimic decât zarea care mărginea întinsul mării. Nu se vedea nici o bucată de pământ. Deci nici urmă de Orleansville, care ar fi trebuit să se afle la 10 km spre sud-vest.

Părăsind locul de popas, căpitanul Servadac şi ordonanţa sa urmară noua lizieră mergând printre hârtoape de-a lungul câmpurilor ce se sfârşeau ca retezate şi unde arborii pe jumătate dezrădăcinaţi atârnau deasupra apei. Erau şi câţiva măslini bătrâni al căror trunchi, răsucit îngrozitor, părea tăiat cu securea.

Cei doi călăreţi mergeau acum mai încet, căci ţărmul zimţat de golfuri şi promontorii îi silea să facă nenumărate ocoluri. La apusul Soarelui, după ce străbătuseră alţi 35 de km, abia ajunseseră la poalele munţilor din Merjejah care, înainte de catastrofă, terminau în această parte lanţul Atlasului Mic. Aici lanţul muntos se surpase brusc şi se ridica prăpăstios deasupra ţărmului.

A doua zi dimineaţă, după ce trecuseră călare printr-una din trecătorile muntelui, Servadac şi Ben- Zuf urcară pe jos unul din piscurile cele mai înalte şi îşi făcură, în sfârşit, o imagine exactă asupra porţiunii înguste a teritoriului algerian unde păreau să fie acum singurii locuitori.

O nouă coastă se întindea de la poalele muntelui Merjejah până la recentele ţărmuri ale Mediteranei, pe o lungime de aproximativ 30 km. Nici un istm nu lega acest ţinut de cel al Tenezului care pierise. Aşadar, cei doi exploratori cercetaseră nu o peninsulă, ci o insulă. De pe înălţimea pe care se afla, căpitanul Servadac se văzu silit, spre marea lui mirare, să constate că marea îl înconjura din toate părţile şi cât cuprindea cu ochii nu putu descoperi nici o fâşie de pământ.

Această insulă, de curând desprinsă din solul algerian, avea forma unui patrulater neregulat, aproape un triunghi, al cărui perimetru se desfăşura astfel: 120 km pe fostul mal al Şelifului; 35 km de la sud spre nord, mergând spre lanţul munţilor Atlasul Mic; 30 km o linie oblică ajungând până la mare şi 100 km pe vechiul litoral al Mediteranei. În total 285 km.

—       Foarte bine! grăi ofiţerul. Dar de ce-i aşa?

—       Ei, de ce nu? îi răspunse Ben-Zuf. E aşa fiindcă aşa e. Dacă aşa a vrut Dumnezeu, domnule căpitan, trebuie să ne împăcăm cu situaţia şi să vedem ce e de făcut.

Coborâră amândoi de pe munte şi se urcară din nou pe caii care păşteau liniştiţi iarba verde. În ziua aceea ajunseră până la litoralul mediteranean fără să găsească vreo urmă din orăşelul Montenotte, dispărut ca şi Tenez, din care nici măcar o casă ruinată nu se vedea în zare.

A doua zi, 5 ianuarie, făcură un marş forţat pe ţărmul mării care nu era chiar atât de intact cum îşi închipuise ofiţerul de stat major. Patru aşezări lipseau de pe coastă: Callaat-Şimah, Agmiss, Marabut şi Pointe-Basse. Capurile nu putuseră rezista cutremurului şi se desprinseseră de continent. Dealtfel exploratorii avuseseră prilejul să constate că insula lor, dacă era cu totul lipsită de locuitori, în afară de ei înşişi, în schimb fauna era reprezentată de câteva turme de rumegătoare care rătăceau pe câmpie.

Căpitanului Servadac şi ordonanţei sale le mai trebuiră cinci zile noi, adică de fapt două zile şi jumătate din cele vechi, ca să străbată perimetrul insulei. Se întoarseră deci la gurbi după 60 de ore.

—       Ei, domnule căpitan, ce ziceţi? îl întrebă Ben-Zuf.

—       Dar tu?

—       Iată-vă guvernatorul general al Algeriei.

—       O Algerie fără locuitori!

—       Ei, asta-i! Eu nu contez?

—       Tu ai fi, aşadar... ?

—       Populaţia, domnule căpitan, populaţia.

—       Şi rondelul meu? îşi spuse Servadac, când se duse la culcare. Chiar merita să mă chinui atât ca să-l fac?

Capitolul VII. În care Ben-Zuf crede că e de datoria lui să se plângă de nepăsarea guvernatorului general faţă de dânsul

După zece minute, guvernatorul general şi „populaţia" dormeau duşi într-una din încăperile postului, căci gurbiul nu fusese încă reclădit. Totuşi somnul ofiţerului fu uşor tulburat de gândul că, deşi observase atâtea efecte noi, cauza lor îi rămânea mai departe necunoscută. Fără a se pricepe la cosmografie, cu un efort de memorie, îşi aminti totuşi anumite legi generale pe care le credea uitate. Se întrebă, în consecinţă, dacă o schimbare în înclinarea axei

9 '

Pământului pe ecliptica ei nu generase acest fenomen. Dar, dacă o asemenea schimbare ar fi explicat deplasarea mărilor şi poate a punctelor cardinale, ea n-ar fi putut duce în nici un caz la scurtarea zilelor şi nici la scăderea atracţiei gravitaţionale pe suprafaţa globului. Hector Servadac se văzu nevoit să renunţe în curând la această ipoteză şi nu fără o mare îngrijorare căci, în privinţa cunoştinţelor sale, îşi golise, cum se spune, tot sacul. Fără îndoială însă, şirul de ciudăţenii nu se sfârşise şi era posibil ca o altă întâmplare neobişnuită să-l pună pe calea cea bună. Cel puţin aşa nădăjduia.

A doua zi, prima grijă a lui Ben-Zuf fu să pregătească o masă bună.