Trebuiau să se întremeze, ce dracu! El era înfometat cât trei milioane de algerieni. Acum ori niciodată era momentul să spargă o duzină de ouă, cruţate de catastrofa care „ciocănise" ţinutul. Împreună cu o mâncare de cuşcuş, pe care ordonanţa ştia s-o pregătească atât de bine, vor alcătui o masă foarte gustoasă.
Cuptorul era la locul lui, în post, cratiţa de aramă lucea de parcă acum ieşise din mâinile spoitorului, apa proaspătă aştepta într-unui din acele mari ulcioare de lut poros, care din pricina evaporării erau acoperite pe dinafară de nenumăraţi stropi. După ce le fierbea trei minute în apă clocotită, Ben-Zuf se mândrea că poate să servească nişte ouă moi de toată bunătatea.
Aprinse focul cât ai clipi şi, după cum îi era. obiceiul, începu un cântec ostăşesc:
Avem sare în fiertură
Şi viţel pentru friptură?
Căpitanul Servadac, umblând de colo până colo, privea curios aceste pregătiri culinare. Stând la pândă să surprindă noi fenomene care l-ar putea scoate din încurcătură, se întreba dacă n-o să aibă loc vreo altă minunăţie. Cuptorul o să funcţioneze ca de obicei? Aerul schimbat o să-i aducă oxigenul trebuitor?
Da, cuptorul se aprinse şi, sub suflarea cam gâfâitoare a lui Ben-Zuf, o flacără puternică se înălţa din gătejele amestecate cu cărbuni. Deci, în această privinţă, nimic deosebit.
Oala fu pusă pe plită, Ben-Zuf turnă apă în ea şi aşteptă să fiarbă ca să poată băga ouăle ce păreau goale, atât de uşoare erau. Oala nu se afla pe foc decât de două minute, că apa şi începu să clocotească.
— Drace! Ce mai arde focul acum! se miră Ben-Zuf.
— Nu focul arde mai tare, răspunse căpitanul Servadac, după o clipă de gândire, ci apa dă mai iute în clocot.
Apoi, luând un termometru atârnat de zidul postului, îl afundă în apa clocotită. Instrumentul nu arăta decât 66° în loc de 100°.
— Bravo! exclamă ofiţerul. Uite că apa fierbe la 66 de grade în loc de o sută.
— Şi atunci, domnule căpitan?
— Atunci, Ben-Zuf, te sfătuiesc să mai laşi ouăle încă cel puţin un sfert de ceas în oală, dacă vrei să fie fierte!
— Dar n-o să fie tari?
— Nu, dragul meu, o să fie doar atât de moi cât să ne mânjim, cu puţin gălbenuş bucăţelele de pâine pe care o să le muiem în ele!
Cauza acestui fenomen era, fireşte, o scădere a înălţimii păturilor atmosferice, ceea ce concorda cu scăderea densităţii aerului care fusese constatată mai
9
înainte. Căpitanul Servadac nu se înşela. Coloana de aer de deasupra suprafeţei globului descrescuse cu o treime cel puţin şi de aceea apa, supusă unei presiuni mai mici, fierbea la 66 de grade în loc de 100. Acelaşi fenomen s-ar fi produs pe culmea unui munte cu o altitudine de 11 000 metri şi dacă Servadac ar fi avut un barometru ar fi observat mai de mult o astfel de descreştere a presiunii atmosferice. Tot aceeaşi împrejurare provocase la el şi la Ben-Zuf slăbirea vocii, respiraţia mai iute şi decompresiunea vaselor sangvine cu care acum se obişnuiseră.
„Şi totuşi, îşi spuse căpitanul, îmi vine greu să cred că sălaşul a fost transportat la o atare înălţime, devreme ce marea e aici, în preajma noastră, scăldând ţărmurile."
9
Dar dacă şi în această împrejurare Hector Servadac trăsese concluzii juste, tot nu putea să-şi explice cauza fenomenelor ce se petreceau, inde irae{1}.
Între timp, ţinute mai multă vreme în apă, ouăle fură aproape fierte. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu cuşcuşul. Ben-Zuf îşi dădu seama că pe viitor, ca să fie gata la, timp, trebuia să-şi înceapă operaţiile culinare cu o oră mai devreme. Servi masa căpitanului.
În timp ce acesta mânca cu poftă, în ciuda frământărilor sale, Ben-Zuf i se adresă:
— Şi atunci, domnule căpitan?
Ordonanţa nu începea niciodată vorba fără să folosească această formulă interogativă.
— Şi atunci, Ben-Zuf? răspunse ofiţerul, urmând şi el neschimbatul tipic de a-i răspunde astfel slujitorului său.
— Ce-o să facem?
— O să aşteptăm.
— Să aşteptăm?...
— Să vină cineva după noi.
— Pe mare?
— Pe mare, fireşte, devreme ce ne aflăm pe o insulă.
— Atunci, credeţi, domnule căpitan, că o parte din camarazii...
— Cred, sau cel puţin sper, că nenorocirea n-a lovit decât câteva puncte ale coastei algeriene şi, în consecinţă, camarazii noştri sunt sănătoşi şi teferi.
— Da, domnule căpitan, trebuie să sperăm.
— Nu încape îndoială că guvernatorul general va voi să aibă conştiinţa împăcată în aceste împrejurări deosebite. A şi trimis, pesemne, un vas din Alger ca să exploreze litoralul, şi îndrăznesc să cred că nu ne-a uitat. Supraveghează deci marea, Ben-Zuf, şi în clipa în care vezi un vapor o să-i facem semne.
— Şi dacă nu soseşte nici un vapor?
— Atunci o să construim o barcă şi o să mergem noi la cei ce n-au venit.
— Bine, domnule căpitan. Sunteţi marinar?
— Eşti întotdeauna marinar când e nevoie să fii, răspunse netulburat ofiţerul de stat major.
Iată de ce, în zilele următoare, privind printr-un ochean, Ben-Zuf cerceta fără întrerupere zarea. Dar nici o pânză nu se ivi în câmpul vederii sale.
— Fir-ar să fie! strigă el, Excelenţa Sa guvernatorul general nu prea are grija noastră!
La 6 ianuarie, situaţia celor doi insulari nu se schimbase deloc. Acest 6 ianuarie era data reală, cea din calendar, înainte ca vechile zile terestre să fi pierdut 12 ore din 24. Căpitanul Servadac preferase, pe bună dreptate, să se ţină de metoda veche ca să se poată descurca mai uşor. Cu toate că Soarele răsărise şi apusese de 12 ori, el nu socotea decât şase zile de la miezul nopţii de 1 ianuarie, prima zi din anul curent. Ceasul său îi servea să noteze exact orele care treceau. Bineînţeles, o pendulă nu i-ar fi dat decât indicaţii false în aceste împrejurări, datorită scăderii gravitaţiei, dar un ceas cu arc nu se supune efectelor atracţiei şi, dacă ceasul căpitanului Servadac era bun, el trebuia să meargă bine chiar după toate tulburările ce avuseseră loc în. ordinea firească a lucrurilor înconjurătoare. Aşa se şi întâmplă.
— Drace, domnule căpitan! spuse Ben-Zuf, care mai citise câte ceva în viaţa lui. Mi se pare că sunteţi gata să vă prefaceţi în Robinson şi eu să încep să semăn cu Vineri! Sunt oare negru?
— Nu, Ben-Zuf! îi răspunse căpitanul.
1 comment