Mai ai încă o frumoasă culoare albă... cam întunecată.

—       Un Vineri alb, urmă Ben-Zuf, nu-i tocmai după tipic, dar parcă nu-mi pare rău.

Deci, la 6 ianuarie, văzând că nu vine nici un vas, căpitanul consideră că e mai bine să facă ceea ce făcuseră toţi robinsonii dinaintea lui, adică să inventarieze resursele vegetale şi animale ale domeniului său.

Insula Gurbi — acesta fu numele pe care i-l dădu — avea o suprafaţă de vreo 3.000 km pătraţi, deci cam 300.000 de hectare. Boi, vaci, capre şi oi se găseau în număr mare, dar cifra nu putea fi precizată. Vânat se afla din belşug, şi nu era de temut că ar putea să părăsească teritoriul. Nici cerealele nu lipseau. Trei luni mai târziu, recoltele de grâu, de porumb, de orez şi altele vor fi tocmai bune de strâns în hambare. Aşadar, hrana guvernatorului, a populaţiei, şi a celor doi cai era asigurată, ba chiar depăşea cu mult nevoile lor. Şi în caz că noi locuitori ar fi aterizat în insulă n-ar fi dus lipsă de nimic.

De la 6 la 13 ianuarie, plouă cu găleata. Cerul era tot timpul acoperit de nori groşi, pe care condensarea nu reuşea să-i micşoreze. Se dezlănţuiră şi câteva furtuni mari, rare fenomene în această perioadă a anului. Dar pentru Hector Servadac faptul că temperatura avea o tendinţă de urcare anormală nu trecu neobservat. Vară surprinzător de timpurie, devreme ce începea în luna ianuarie! Şi mai ciudat era că această creştere a temperaturii avea loc într-un mod nu numai constant, ci şi progresiv, ca şi cum globul pământesc s-ar fi apropiat mereu şi cu regularitate de Soare.

În acelaşi timp cu căldura, lumina devenea şi ea mai intensă şi, fără paravanul de nori care se interpunea între cer şi suprafaţa insulei, radiaţiile solare ar fi luminat lucrurile de pe pământ cu o putere cu totul nouă.

Se înţelege de la sine că Hector Servadac turba de furie că nu putea cerceta Soarele, nici Luna, nici stelele, nici vreun alt punct al bolţii cereşti care ar fi lămurit nedumeririle lui dacă ceaţa s-ar fi risipit. Ben- Zuf încercă de câteva ori să-l liniştească, propovăduind acea resemnare care ajungea la el până la nepăsare, dar căpitanul primi cu atâta supărare intervenţiile lui, încât ordonanţa nu mai îndrăzni să spună nimic. Se mulţumea să îndeplinească cât putea mai bine îndatoririle lui de santinelă. Pe ploaie, pe vânt, pe furtună, el sta de pază zi şi noapte pe culmea falezei, abia îngăduindu-şi câteva ore de somn. Dar în zadar cerceta zarea mereu pustie. Dealtfel, ce vas putea să iasă în larg pe timpul acela urât, pe vijelia aceea dezlănţuită?

Valurile se ridicau la o înălţime de neînchipuit şi furtuna bântuia cu o neasemuită furie. Cu siguranţă, nici măcar în era secundară, când primele ape transformate în vapori din pricina căldurii interioare se înălţau în aer ca să cadă din nou în chip de torente pe Pământ, fenomenele din epoca diluviană nu se vor fi putut dezlănţui cu o mai surprinzătoare violenţă!

Dar, în ziua de 13, potopul încetă ca prin farmec. Ultimele rafale de vânt risipiră cei din urmă nori în noaptea de 13 spre 14. Hector Servadac, care se închisese de şase zile în postul de piatră, îl părăsi în clipa când văzu că ploaia încetează şi vântul se potoleşte. Alergă şi el sus, pe faleză, şi aşteptă. Ce-o să poată citi în stele? Marele disc pe care-l întrezărise un moment în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie îi va mai apare înaintea ochilor? În sfârşit, i se va dezvălui oare secretul soartei sale?

Cerul era senin. Nici un abur nu mai umbrea constelaţiile. Bolta se întindea deasupra lor ca o uriaşă hartă cerească şi câteva nebuloase se schiţau pe ea, acolo unde înainte ochiul astronomului nu le-ar fi putut desluşi decât cu telescopul.

Prima grijă a ofiţerului fu să cerceteze unde se află Steaua polară, căci la asta se pricepea cel mai bine.

Era pe cer, dar mult mai jos, spre linia orizontului, şi probabil că nu mai servea drept pivot central al sistemului stelar. Cum s-ar spune, axa Pământului prelungită la infinit nu mai trecea prin punctul fix pe care această stea îl ocupa în spaţiu. Într-adevăr, o oră mai târziu ea se mişcase simţitor din poziţia unde o zărise prima dată şi cobora spre zare, ca şi cum ar fi aparţinut unei alte constelaţii a zodiacului.

Rămânea de văzut care era steaua ce-i ţinea locul, adică prin ce punct al cerului trecea acum axa prelungită a Pământului. Timp de câteva ore Hector Servadac se concentră numai asupra acestui lucru. Noua stea polară trebuia să fie neclintită ca şi cea veche, în mijlocul celorlalte stele care, în mişcarea lor aparentă, efectuau în jurul ei revoluţia lor zilnică.

Căpitanul Servadac observă după un timp că unul din aceste astre, foarte apropiat de orizontul septentrional, îndeplinea aceste condiţii de imobilitate şi părea să stea pe loc faţă de toate celelalte. Era steaua Vega, din constelaţia Lirei, cea care din pricina precesiei echinocţiilor trebuie să înlocuiască Steaua polară în 12.000 de ani. Or, de vreme ce nu trecuseră 12.000 de ani în 14 zile, trebuia trasă concluzia

c ă axa

pământului se schimbase brusc.

„Şi atunci, remarcă Servadac, nu numai axa s-a schimbat; de vreme ce acum trece printr-un punct atât de apropiat de orizont trebuie să admitem că Mediterana a fost împinsă spre ecuator."

Căzu pe gânduri, în timp ce privirile îi rătăceau de la Ursa Mare, care ajunsese o constelaţie a zodiacului, doar coada ieşindu-i din ape, până la noile stele ale emisferei australe ce se dezvăluiau prima dată privirii sale.

Un strigăt al lui Ben-Zuf îl readuse pe pământ.

—       Luna! ţipă ordonanţa.

—       Luna?

—       Da, Luna, rosti încă o dată Ben-Zuf, încântat s-o revadă pe „tovarăşa nopţilor pământene", cum se spune în grai poetic, şi arătă spre un disc care se înălţa în partea opusă locului pe care trebuia să-l ocupe în acel moment Soarele.

Era Luna, sau o altă planetă mai neînsemnată ce apărea mărită datorită apropierii? Căpitanul Servadac nu ştia ce să creadă.